SFAT CU
HRISTOS
ia – un hoit şi eu
– Părinte – m-am găsit să te-ndrăgesc
m-aplecai adânc în
Duhu-mi – şi zării ocean ceresc
soare lună păsări
stele – mii strămoşi – şirag de raze
îmi ţes noua
rugăciune – şi-mi aştern tărâm de oaze
zdrenţuit eşti tot
ca mine – sângerat şi răstignit
dar în orice
tragedie ai clădit sfânt răsărit
apa ciorilor –
bâhlită – tot aşteaptă să m-adoarmă
dar n-am somn: din
ciobul vieţii mă-nvăţaşi cum să fac armă
eu din răni şi
umilinţe împletesc fulger regesc
şi hulubii vin în
palma-mi – crinii nu se mai sfădesc
Tu eşti Fratele mai
Mare – Frumuseţe prin Durere
în cununa cea de
cântec lacrima s-a-ntors putere…
…zac pe patul
suferinţei – trepte-n ceasuri putrezind
rană-n rană
ne-ntâlnirăm – Prinţ al Marelui Colind!
***
DISCURS (ÎN
CURS) DESPRE MOARTE
în definitiv –
ce-i
moartea asta – de
te tot dai cu capul de
ea – din clipă
în
clipă? – cel puţin
de zece ori pe zi auzi
şoptindu-se
clandestin sau – dimpotrivă
urlându-se patetic
– emafatic şi cu grimase
mereu diferite -
împădurite până la
muchia buzelor:
“moarte – moarte – moarte
moarte…”
e o chestie atât
de
banal de normală –
atât de stringent necesară – ca
gospodinei
o
oală
- când s-a pomenit cu puzderie
de
musafiri – dar la
gătit
s-a-ntâlnit cu
lipsa şi – mai ales - cu
zăbava… - da – e
necesară – vă spun - precum paiele şi
pleava -
într-o
gospodărie de om –
întru alcătuirea unei case - vieţi sau
sindrom:
moartea e pauza de
lucru – e
imperios - duşul pe
care-l faci – după ce ai
râmat – de
dimineaţă şi până-n amurg – în
mizeriile creaţiei
de
demiurg
e veioza tihnită –
pe care ţi-o pui
la capul patului
(…tare ostenit – dup-o zi de
scârbavnic rânit…)
– veioza – da - ca să
desluşeşti
întunecimea adâncă a
slovelor – dintr-o
carte – care
nu-i lume – nu-i
ticăloşie ori trădare de
brume- ori crimă
cu
pretenţii de scrimă
– ci – pur şi simplu e
curată vestire –
…e
cu totul altceva –
deloc
mucava
moartea e o
truditoare cinstită
veşnic îndrăgostită
de ceea ce
face – şi de cei cu
care
temeinic -
desface
moartea e duşca de
apă
vie – cu care-ţi
clăteşti
gura – în fiecare
dimineaţă – spre a-ţi
detoxifia
organismul de
ziua trecută şi
atât de
benefic
pierdută
moartea te ia de
după gât – tovărăşeşte
insinuantă cumva
şi
cochetă – şi te tot
plimbă printr-un
“dincolo” – din crâşmă-n dugheană – dar
la
plată – nici vorbă
să deschidă
poşetă – şi – în
general – când e vorba de murmurul
lumilor – ea-i
numai
soprană
…moartea stă cu
mâna-n mâna
mea: cum aş putea
să
zic ori scriu –
despre
ea – o
vorbă
rea?
ea e prototipul
tuturor
nevestelor
din
oricare lume – şi
dacă voi mai
scrie mult – voi
scrie cu
spume – ca un ocean
dat în foc
şi-mi voi face –
orişipeunde - un jalnic
renume – ca un
jucător de cărţi
veşnic urmărit
de
noroc
…acum – când scriu
aceste stihuri banale – cu
viu colorate
papagale cerneale – moartea
priveşte la
mine
aşa – …moale… –
adică: “las' că te lecuiesc eu
derbedeule
(…neruşinat
furişat între
lume şi
vis - traficant mizerabil
de
paradis…) -
…da – te lecuiesc eu – acuşica - de
discursuri
lungi – de tot
indiscrete –
la
adresa
Doamnelor Firii
din înşirate
peste tot şi
mistice
pachete…”
***
Adrian
Botez
