LEBĂDA
LEBĂDA luminează NAOSUL-LAC – CATEDRALA PĂDURII !
În PEȘTERI – VÂLVE[1]-Ncețoșate alină HAITA URII...
Din PISC și până-n MISTICE FÂNTÂNI – MUNȚII-PĂRINȚI
Ne binecuvântează – ne-ncoroneaz' SFINȚI PRINȚI !
Suntem VOIVOZI – LECUITORII MISTICI – sub PAJURI ocrotiți :
LEBĂDA-CRIST nu va cânta – în PRAG DE RAI : toți fi-vom MIRUIȚI
De ROUA Noii Dimineți – Uluitoare
Unde EL-CRISTUL-FĂT-FRUMOS – e SACERDOT ÎN ZALE !
...Trudim la Cruguri – STELELE să vină
Să-nscăuneze CRAII – în DIMINEAȚA LINĂ...
...E Liniște la STÂNE : doar BACI BĂTRÂNI-STRĂJERII
Strâng UCENICI – la TAINA LAPTELUI și a MIERII...
...LEBĂDA LUNII-ZÂNĂ – prin UCENICI-de-VARĂ
Revarsă RAI în Lume – precum Belșug – în CARĂ !
***
prof. dr. Adrian Botez
[1] - VÂLVĂ, vâlve s. f. : Făptură fabuloasă, în mitologia românească, având înfățișarea unei femei îmbrăcate de obicei în alb(benefică) sau negru (malefică), care umblă, la miezul nopții, pe coama dealurilor și este considerată duh bun sau nefast ; zână, știmă, spirit. Vâlva apelor = știma apelor ; Vâlva băilor = duh păzitor al minelor, în special al celor de aur ; Vâlva comorii= duh care păzește comorile ; Vâlva bucatelor = zână care protejează holdele, ocrotindu-i pe țăranii săraci ; Vâlva pădurii = muma-pădurii etc. [Var.: (pop.) vấlfă s.f] – Din sl. vlŭhvŭ, bg. vlăhva.
