(Adrian Botez,
Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte
–
/
Chiromantul reginei – nuvelă,
490
pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet,
2017)
Adrian Botez este un scriitor
prolific, puternic angajat în fenomenul literar actual. A publicat
poezii, proză, lucrări de hermeneutică, cronici literare, susține
revista „Contraatac” (Adjud, jud. Vrancea), o revistă
„de atitudine, cultură, educație, îndreptată împotriva
imposturii și prostului gust”. Colaborează cu mulți scriitori,
cu iubitori de literatură, a fost desemnat candidat la Premiul
Nobel pentru Literatură, de către Academia Dacoromână, pentru anul
2017. O viață densă, dedicată misiunii de a promova adevărul, în
lumina culturii solide, bazat pe valorile creștine autentice. Din
această postură, domnia sa ne propune o carte de proză scurtă și
nuvele, o carte ciudată și necesară: Șobogré – 155 de povestiri
scurte și ultra scurte - / Chiromantul reginei – nuvelă, 490
pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet,
2017.
Deși textele pot fi analizate
separat, ca scrieri dedicate, toate aceste proze formează un tot
unitar, un mozaic complex, în care se pune problema tranșantă a
destinului omului și a comunității umane în ansamblu, ca existență
sub lumina divină. O carte tragică, profundă, cu o desfășurare
alambicată și cu ieșirea prin cer. Cartea este rezultatul
frământărilor unui scriitor, laboratorul său în care se plămădesc
operele, cu temeri, curaj, cu bucurie.
Adrian Botez pune problema
destinului speciei umane pe această planetă și chiar a vieții, așa
cum o știm. Am putea considera abordarea sa ca fiind una pesimistă,
însă el nu renunță la argumentele sale. Limita la care a ajuns omul
în fața misiunii sale, degradarea, spasmul, fractura dintre
generații și națiuni, bolile, viciile, șocul viitorului, moartea
indusă de om, lipsa iubirii, toate ne conduc spre un final trist,
dar realist. Suntem aici, depinde de noi să supraviețuim, să ducem
viața mai departe. Sunt animale sau plante care rezistă de milioane
de ani…
Cartea debutează cu un cuvânt
sincer din partea autorului, el aseamănă călătoria noastră cu un
tablou de Honoré Daumier, Vagonul de clasa a III-a,
binecunoscut, un tablou realist. Este o parabolă bine construită și
care prezintă cheia prozelor scurte și a nuvelei din final. Din
start, ne confruntăm cu o situația crudă, suntem la nivelul al
III-lea al existenței, ne deplasăm spre niciunde, drumul continuă
fără să știm dacă vom ajunge la destinație. La acest nivel există
„nefericiți și aiuriți fanfaroni”. Evenimentele care se
petrec au importanță doar în măsura în care ne folosesc sau ne
afectează dramatic. Iată concluzia: „Hristos a stat pe Cruce
câteva ceasuri…unii oameni agonizează, pe crucile vieții, zeci și
zeci de ani! Asta nu înseamnă că Blândul Dumnezeu Nevinovat a
suferit crucificarea (în câteva ceasuri) mai puțin intens decât
noi, vinovații-oameni (…de ce anume – vinovați?), care ne lăsăm în
voia tortùrilor vieții întregi, zeci și zeci de ani”
(p.7).
Temele textelor puse în
pagină de Adrian Botez încep de la o deschidere, fereastra,
continuă cu intensitate și dramatism, potir și copită, apoi
fluxul lumii ajunge la inima cititorului în șocuri bine temperate:
Vremuri blestemate, problema Morții în Cetate, tainele care străbat
societatea în orice vreme, Necazurile lui Procust (!), „Nevoia
de napalm”, peisaj cu extratereștri, Problema Apei, Paradoxul
Realității, Axa Lumilor, sub semnul sacru al Ştreangului (!), vorbe
de spital, Nebunia ca Artă, Planeta Idioților, Minciuni Istorice,
Ironia Divină, Adevăruri despre Istoria Terestră etc. Cartea este
una a știrilor online, devenite banale, din pricina umbrelor din
existența noastră.
Acțiunile se petrec în
societatea europeană, în zona Asiei, a Americii, pe Terra cea ce
toate zilele. Sunt abordate diferite culturi, religii, teorii
științifice, paradoxuri literare, ziceri, mituri, basme şi...spasme
ontologice. Personajele principale sunt oamenii simpli, aflaţi în
fața morții, a bolilor, dar şi mari artiști, mari oameni, aflaţi în
faţa aceloraşi realităţi existenţiale (numai că la alte
nivele...): Oliver Cromwell, Jorge Luis
Borges, Andrei Rubliov, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail
Bulgakov, Bacovia, Eminescu, autorul, Ștefăniță Lupu (Papură Vodă),
Schiller, M. Costin, François Villon etc.
Aproape la fiecare proză
scurtă sunt trimiteri pertinente la date istorice, sociologice,
teologice, de istorie literară, filozofie, artă, știință. Cu alte
cuvinte, acțiunile au la bază date concrete, fapte consacrate,
tragedii trăite, mituri consolidate, teorii acceptate la nivel
universal. Cele două planuri se împletesc riguros și necesar,
mesajul textelor fiind unul pertinent și profund. Adrian Botez nu
se joacă, el explică, țipă, se revoltă, argumentează, dialoghează
cu personaje știute și neștiute, are o poziție, este activ, lumea
nu este doar o aparență, este o realitate pe care o construim cu
toții, din interior, așa cum ne-a lăsat Creatorul pe fiecare.
Uneori nu are răbdare, alteori se amuză, umorul şi ironia sa sunt
cinice, alăturarea de cuvinte și idei mereu surprinzătoare și
agresivă.
Titlul cărții este
dat de povestirea Șobogré, o parabolă după Marchizul de
Sade, nuvelist cunoscut, revoluționar, aristocrat care a trăit în
secolul al XVIII-lea, remarcat prin fetişizarea sado-masochismului,
subiecte bizare și controversate din punct de vedere moral.
Șobogré, corcitură dintre șobolan și
greier, conform teoriilor cinice ale marchizului:
“Bucuros la culme, marchizul-experimentator sexual, nici una,
nici două, a ţinut să împerecheze cele două nefericite animale, ca
să obţină o specie nemaivăzută în lume: combinând numele celor două
chinuite animăluţe, voia să obţină o nouă fiinţă, sfindând, astfel
(a câta oară?) Divinitatea şi Creaţia Divină – noua creatură ar fi
urmat să poarte numele de “RACIGALE”. Dacă am încerca s-o
dăm pe româneşte (Doamne fereşte de aşa nebuni, şi printre valahii
noştri!), homunculus-ul[1]şobolănesco-greieresc
s-ar fi numit “ŞOBOGRÉ”…!”
Pornind de
la aberațiile nuvelistului-marchiz, Adrian Botez ajunge la
Fabrica de antimaterie (laboratoarele CERN din Geneva), o
experiență-limită a civilizației de astăzi, capabilă să accepte
distrugerea cosmio-terestră globală, deoarece materia și
antimateria se pot anihila (pp. 55-57).
Esența prozelor scurte din
această carte se relevă cu acuratețe în Crima cosmică, o
narațiune construită pe tabloul lui Edvard Munch, Țipătul,
cunoscut și considerat ca reprezentativ pentru istoria artei și
pentru mesajul care radiază din acesta: un om țipă, trup
contorsionat, gestica mâinilor, spaima extremă, craniul cadaveric,
culori stinse, întunecate, ecoul sub cerul deschis… Prețul
tabloului? 119.922.500 dolari USA, la o
licitație din 2 mai 2012!
„…Se aude, atunci, în
univers, UN URLET CUMPLIT, ISTERIC ȘI RUPT COMPLET DE RĂDĂCINILE
NĂDEJDII… - un urlet care zguduie firmamentul și scutură stelele,
le scutură de tot… de zgură ori de polen…un urlet care nu aparține
omului din mijlocul podului, ci este urletul de groază al tuturor
ființelor…” (p.312).
În carte există și unele
texte de umor, unul abrupt – punând în prim plan nebunii, bețivii,
oamenii atipici și burlești, cei care rup istoria lumii, cursul
vieții. Umor la limita dintre cădere și posibila salvare, o ironie
oniric-amară străbate evenimentele, dinamic.
Cartea trebuie citită pentru
a pătrunde dincolo de cuvintele care sângerează. Tema de bază este
suferința…
Nuvela
Chiromantul reginei, una densă, redă viața reginei Maria
Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, cunoscută în istorie ca
Maria Antoaneta, a fost căsătorită cu regele Ludovic al XVI-lea al
Franței, cu o viață tristă, condamnată la moarte de revoluția care
a măcinat Franța. Adrian Botez pune problema actului de conducere a
societății, care ar trebui să fie de natură divină, dar firul s-a
rupt și mundanul a intrat în scenă, cu ghilotina pe post de
instrument muzical, a lansat drepturile omului fără de Dumnezeu și
a deschis o gaură neagră în istoria lumii, prin tragedia care
schimbă destine și mersul lumii, spre o destinație necunoscută.
Este scoasă din planul social rigoarea de natură divină, care poate
menține entropia socială spre un nivel acceptabil. Adrian Botez
introduce în narațiune chiromanția, o artă ocultă, prin care
se acceptă că se pot ghici caracterul, destinul, viața unui om,
urmărind liniile din palma sa. Este o ironie dusă la marginea de
jos a căderii umane. Povestea este bazată pe fapte reale, apar în
scenă cavaleri, prințese, secrete din palatul regal, crime
nejustificate, bijuterii care întunecă rațiunea nobililor,
revoluția și ghilotina care opresc frumusețea la poarta vieții.
Există şi o parabolă a sosiei-substitut:
-împăratul Francisc
I, tatăl reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena
(viitoarea regină Maria Antoaneta), mare mason, deci colaborator,
din umbră, la ulterioarele evenimente „revoluţionare” din
Franţa, îi „construieşte” fiicei sale (pe care o
predestinase căsătoriei cu viitorul Ludovic al XVI-lea!), încă de
la naştere, o sosie, cu care s-o înlocuiască (prin ajutorul
lui Joseph Balsamo-“Contele de Cagliostro” şi a lui
Danton-cel-corupt, dar nu total inuman!), în momentul crizei
majore a „Revoluţiei” franceze
- pe Gertrude, fiica
“doicii imperiale”, Hedwiga...La fel, Delfinul să fie
înlocuit cu fiul Gertrudei – Herbert...Dar, chiar dacă a
scăpat cu viaţă, dimpreună cu „Delfinul” (în locul ei
fiind decapitaţi Gertrudeşi fiul ei, Herbert), Maria
Antoaneta nu e DELOC fericită, ci este obsedată, coşmaresc,
cumplit şi zadarnic, de acei ultimi paşi ai cuplului
Gertrude-Herbert, pe treptele eşafodului, ducând spre
ghilotina, unde cei doi au murit...”în locul ei şi al
Delfinului”! Morala posibilă: oricât ar părea de absurd
şi revoltător destinul divino- terestru, acesta trebuie asumat,
căci face parte dintr-un plan cosmic, mistic şi inimaginabil
sublim: altfel, omul decade din măreţia tragic-existenţială,
până la complicitatea cu crima şi criminalii.
Omul-dezertor-din-destin pierde contactul cu Înalta Ştiinţă
Cosmică - iar în locul lui mai rămâne doar o
„lumânare” – care semnalează nu “arderea patetică
şi palpitând vizionară”, ci o viaţă aflată
în plină “rugăciune-fără-sfârşit-ori-nădăjduire” – o
viaţă desemantizată, ruptă de contextul Mirabilei Creaţii
(scufundată în extaza-somn, mută şi atotştiutoare!): „
...Valurile lacului Geneva foşneau, în noapte, uniform,
dar perfect expresiv. Ele ŞTIAU TOTUL, dinainte de a-şi fi
pus vreo întrebare!
...O lumânare aprinsă şi o
rugăciune, cu palmele unite către ceruri (...deci, cu Liniile
Vieţii ascunse, în mod deliberat, premeditat...). Atât rămăseseră
fiinţări vii, luminoase, în fereastra cabanei de la malul lacului
Geneva.
Probabil, fie BĂTRÂNA
MAMĂ-REGINĂ, fie CAVALERUL („chiromantul
reginei”)... - ...prea osteniţi, amândoi, de
amintiri şi de gânduri, ca să mai şi
adoarmă...”.
Gertrude-sosia(cea ghilotinată)
este infinit mai patetic-umană (...şi cu un bun-simţ ancestral...),
decât „scăpata-cu-viaţă” Maria Antoaneta, atunci
când, în ultimele ei clipe de viaţă, rosteşte cuvintele:
„Iertați-mă, domnule, n-am vrut!”, adresate călăului, pe
care îl călcase, involuntar, pe picior.
...O lume care dispărea și
care a stat la baza multor studii istorice: Cartea neagră a
Revoluției franceze(coordonator Renaud Escande); Istoria
Revoluției (Jules Michelet) etc.
Cartea este dedicată de
Adrian Botez soției, Elena. La final, are o scurtă prezentare a
scriitorului pentru ca istoria literară și
cititorul să cunoască viața tumultoasă a unui scrib în vremuri de
tranziție în România, după Revoluția din anul
1989.
Stilul lui Adrian Botez este
explicit, frazele sunt abrupte, șochează, autorul trăiește la
intensitate maximă textele sale, este creator și personaj,
totodată: acceptă, deliberat, acest joc. Nu-i este teamă să
călătorească în „vagonul de clasa a III-a”, printre
oameni care fac istoria mai agreabilă și
suportabilă.
Unii critici literari ar
putea aprecia că autorul este prea pesimist - fără, însă, a putea
aduce date noi în favoarea unui optimism „corect
politic”.
Concluzionăm: „ …Povestea,
deci, nu se termină niciodată, ci doar se întrerupe, spre a
reînvăța povestitorul să-și respire curat cuvintele, printre
stele…” ( Post scriptum: „Scriitorul să scrie”!,
p.394).
Constantin
Stancu
August, 2017
[1]-HOMÚNCULUS,
homunculuși, s. m. Omuleț artificial, pe care alchimiștii pretindeau că au
reușit să-l
fabrice, în athanor (cuptorul alchimic).
