Despre vanitate

Intelectualul vanitos trăiește mai puțin în lăcomia de cîștig, cît trăiește într-o desfigurantă lăcomie de sine. Atașat pînă la pasiune de calitățile sale, de îndreptățirile sale, de mintea și de farmecul său, de competența sa, de performanțele sale, el vrea să scurtcircuiteze drumul spre statuie, spre demnitățile ultime, spre recunoștința obștească. Și cu cît e mai pornit, mai nărăvit, mai hămesit, cu atît e mai ineficient și mai dezamăgitor. Inșii cei mai inteligenți ajung să fie, din cauza vanității, de o monumentală prostie. Inadecvați, nerealiști în deciziile lor strategice, din ce în ce mai caraghioși în defilarea lor arogantă dinaintea „mulțimii“, ei pierd, cu aere de învingători, toate bătăliile.

Hipersensibili la lingușeală și opaci (cu o mină ofensată) la orice observație critică, asemenea indivizi sînt greu de ajutat. Nu pricep cum de te poți îndoi de excelența lor, de anvergura lor providențială. Oricum, ei știu mai bine decît oricine ce au de făcut. Curățată de toxina vanității, intervenția lor în viața publică ar putea fi, într-adevăr, esențială, salvatoare. Dar sabotată de vanitate, ea nu face decît să încurce lucrurile, să înșele toate așteptările, să sporească haosul din jur.

Succesul stimulează, inevitabil, vanitatea, anesteziind simțul deșertăciunii. Dar și insuccesul e, pe această linie, catastrofal: e urmat, mai întotdeauna, de irezistibile valuri de frustrare, în care mania persecuției, invidia, ura de toți și de toate ajung să frizeze patologia. O formă perfidă a vanității se exprimă în convingerea că ea este, preponderent, viciul altora.