Săptămîna trecută a plecat dintre noi un om şi un
scriitor deosebit: Radu Niciporuc. Inginer de nave, a navigat pe
mai toate mările şi oceanele lumii, a văzut locuri extraordinare,
la care mulţi dintre noi doar visăm, a cunoscut oameni de diverse
naţionalităţi şi religii, cu obiceiuri şi feluri de a fi dintre
cele mai diferite. O parte din materialul adunat, în timp, pe
diverse carneţele şi foi a prins contur, mai tîrziu, în povestirile
din volumul Pascal desenează corăbii (Cartea
Românească, 2016). A debutat în proză
tîrziu, la 66 de ani, dar savoarea povestaşului, exotismul, fineţea
stilistică, amintind de cea a lui Alexandru Vlad sau, mergînd mai
înapoi în timp, de cea a lui Joseph Conrad, un alt
scriitor-marinar, l-au impus pe Radu Niciporuc în lumea literară
românească. În aprilie 2017, a fost răsplătit cu Premiul pentru
debut al revistei Observator cultural pentru volumul din
2016,Pascal desenează
corăbii. Acolo, la Gala
Premiilor Observator cultural,
l-am văzut ultima dată pe Radu
Niciporuc. Semnele bolii erau evidente. Speram, însă, că va
rezista, că va înfrînge boala. Radu a fost, totuşi, un marinar, un
om trecut prin capriciile mărilor şi oceanelor lumii. Nu putea
ceda, credeam eu, mai ales că lucra la primul său
roman.
A fost un colaborator constant, încă de la primul
număr, al revistei online
Literomania, revistă
coordonată de mine şi de Adina Diniţoiu, unde scria săptămînal la
rubrica sa Jurnal la babord. Timp de mai bine de şase luni ne-a
trimis, conştiincios, texte în care cel pe care îl numisem cu drag
„al nostru Ulise“ îşi povestea aventurile marinăreşti şi literare.
Aşa am aflat cum a descoperit cartea de convorbiri ale lui Julio
Cortázar cu Omar Prego Gadea – La fascinación de las
palabras –, pe care a tradus-o pentru Editura Fabulator,
editură înfiinţată de el împreună cu Alexandru Vlad, aşa am aflat
cum a obţinut drepturile pentru acest volum, aşa am aflat că există
o delicatesă culinară ce are în compoziţie bucăţele din cuib de
rîndunică albă etc. A fost una dintre cele mai interesante rubrici
ale Literomaniei. Reflexul de a aştepta textele pentru
Jurnal la babord nu a dispărut încă, iar senzaţia că nu a fost spus
totul, că nu a fost povestit totul a devenit, pentru mine, pe cît
de certă, pe atît de apăsătoare.
Continuarea textului aici, în
Observator cultural, nr.
881
.jpg)
