Pe poetul-preot Dumitru Ichim
l-am cunoscut la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, un tărâm
paradisiac ajuns de prin 1957 în stăpânirea conaționalilor noștri
îndrăgostiți de frumos. Părintele, conducător al unui cenaclu
literar la Kitchner, organizează acolo anual Săptămâna
Internațională a Culturii Române, eveniment ajuns în acest început
de iulie 2017 la jubileul semicentenarului. În acest fel, de ani
buni, urmăresc evoluția literară a poetului, cu un sentiment
prietenesc și cu interes sincer, căci în volumele oferite de autor,
ca și din presa culturală, citesc adesea versurile lui, mereu
surprinzătoare ca imagini și ca limbaj. Voi păstra în gând mult
timp recitalurile ad-hoc ale părintelui Ichim, care, vorbindu-mi
din Canada, de peste Atlantic, ține să-mi citească la telefon
poeziile cele mai proaspete, trimise imediat după zămislire spre
revistele care le așteaptă în România, la fel ca în America, cu
aceeași aviditate.
O mereu proaspătă acrobație a imaginarului la „Albinarul Vinerilor
Mari“, cum se autodefinește poetul, convertit în Sanherib,
îndrăgostitul din Sumer, la psalmistul și acum la sonetistul
neobosit, mânuind un vocabular uluitor de variat, care mă convinge
că viața lui în Canada este, artistic vorbind, o
trambulină de pe care poetul se avântă zi după zi în apele
învolburate ale Cuvântului, din străfundurile cărora adesea scoate
scoici purtătoare de perle rare. Poetul a găsit rețeta instituirii
unor prezenturi eterne, prin care momentele de sacră înălțare în
numele Iubirii îl salvează de tot ce este perisabil sau de apetit
thanatic. El nutrește Iubirea cu substanța numenală a misterului,
simțind-o ca un triumf al rațiunii de a exista. Mallarmé afirma că
dacă nu te crezi genial, nu ai ce căuta în poezie. Dumitru Ichim
este conștient de valoarea creației sale.
Poetul are în versurile lui vigoarea trapezistului neobosit,
uimindu-te cu dexteritatea mișcărilor condeiului viu și plin de
culoare. De unde atâta belșug de imagini poetice în care Dumitru
Ichim își îmbracă simțirea, recurgând la mereu surprinzătoare
cuvinte scoase din tainițele graiului românesc? O demonstrație mai
eficientă ca a lui că un poet nu trăiește într-o patrie de pământ,
ci într-o limbă, limba română, oriunde
s-ar afla situat geografic,
nici nu găsesc ușor, oricât mă gândesc acum.
La început de mileniu III, când
tehnica ușurează comunicarea și circulația ideilor, cazul poetului
român Dumitru Ichim din Canada, apropiind marginile lumii cu cele
ale timpului, este unul salutar. Am convingerea că acest mânuitor
de condei se va impune în peisajul liricii române contemporane ca o
voce inconfundabilă, între cele mai sonore ale diasporei de
pretutindeni și ale poeziei noastre în universalitate. Este o
promisiune pe care prefațatorul recentei sale apariții, Tu știi
că te iubesc, din 2017, Savatie Baștovoi, o concretizează fără
rezerve, caracterizându-l comparativ pe poetul sonetist de la
Kitchner: „Atemporal ca Shakespeare, fără a părea o icoană;
îndurerat ca Voiculescu, fără a fi un militant; zbuciumat ca
Arghezi, fără a-și pierde credința; ermetic și muzical ca Barbu,
fără a fi sedus de joc, Dumitru Ichim, acest nume prea puțin
cunoscut din pricina smereniei autorului, este, prin aceste sonete,
ultimul mare poet român în viață care se înscrie în cea mai solemnă
tradiție a poeziei moderne
universale”.
Cu totul
remarcabil este faptul că la vârsta sa de septuagenar, când alți
artiști ai cuvântului depun armele sau își arată oboseala, Dumitru
Ichim este în plină desfășurare a unei acrobații poetice cu bogate
elemente de inedit, trecând de la Cerșetorul porților de
rouă din 2002 la Floarea fântânilor pierdute, un an mai
târziu, și de acolo la Apa morților în 2013, ca după un an
să putem citi volumele Șarpele de aramă și Grădina
Reginei Izvana, cu poemele de dragoste care se vor metamorfoza
în 2015 în Cântece sumeriene, ciclu liric apărut în paralel
cu Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (ediția a doua) și
Cireșe amare. Neobosit în tumbele imagistice pe care le
face, poetul publică volumul Așa-i cânta îndrăgostitul din
Sumer în 2016, când definitivează experiența lui de un pitoresc
exemplar al dialogului purtat de îndrăgostitul Sanherib cu zeița
Ninlil. Impresionată de imaginarul sumerian al acestei experiențe
artistice absolut cutezătoare, am socotit necesar să-l semnalez
printr-o conferință pe care am susținut-o la Săptămâna
Internațională a Culturii Române din 2016, cadru în care anual se
anunță, în fapt, mereu alți cercetători, istorici literari și
publiciști, care semnalează unele aspecte ale universului poeziei
lui Dumitru Ichim, univers aflat în prezent în plin proces de
defrișare critică.
Ceea ce
realizează Maria-Daniela Pănăzan prin eseul ei monografic dedicat
lui Dumitru Ichim este mult mai mult decât o critică de
întâmpinare. Este vorba de o primă propunere de sintetizare, de
panoramare a motivelor specifice universului său. Încă din Notă
asupra ediției, autoarea anunță cu o exaltare specifică
admirației fără rezerve, că ea încearcă o stare de smerenie
copleșitoare intrând în „templul divin al
poeziei lui Dumitru Ichim“, care „se înscrie
între cele mai alese petale ale corolei universalității cuvântului
scris.“ Tonul stabilit încă din debutul eseului monografic se
bazează pe mulțumirea de a fi descoperit în versurile acestui poet
religios, cu un decodor semantic mânuit atent și sigur „frumusețea
fără de seamăn a firii umane înduhovnicite“, cum va mărturisi
autoarea și la capătul demersului ei în capitolul de
Concluzii, conștientă de adevărul că puțini, prea puțini
sunt poeții care au găsit în zilele noastre,
atât de sărace în pace spirituală, calea de acces spre dimensiunile
suverane ale sufletului în dialogul lui cu
Absolutul.
Eseul
Mariei-Daniela Pănăzan consacră capitole distincte lui Dumitru
Ichim, apreciat drept ctitor în România al poeziilor tanka și
haiku, după model japonez încă necunoscut la noi, pe când el cuteza
să abordeze asemenea specii deloc facile, cu care pe atunci a ajuns
în contact doar în străinătate. Se știe că Al. T. Stamatiad a făcut
primele traduceri de poeme tanka în limba română, dar Dumitru Ichim
a ilustrat această specie de poezie cu versuri originale.
Memorabilă ne apare formularea lui George Alexe, care punctează un
adevăr, anume că „este meritul Părintelui Dumitru Ichim de a trage
prima brazdă haiku în poezia românească.“ Demonstrația făcută
astfel de poetul Dumitru Ichim este relevantă pentru felul cum
dezavantajul de a-și părăsi țara, trăind între străini, devine o
șansă în plan creator.
În sonete, ca
altă izbândă incontestabilă a sa, poetul
„reliefează Iubirea creștină - va preciza exegeta - într-o viziune
postmodernă, neumbrită de vremile dificile pe care le trăim. E
starea de contemplație în formă de puritate a firii. E înălțare
până la cer. E întâlnirea cu El. Este dovadă de iubire umană
supremă.“ Irepresibila încântare a eseistei, care găsește punți de
legătură între cugetarea lui Martin Heidegger și motivele liricii
lui Dumitru Ichim, devine evidentă atât prin selecția de versuri
propuse cititorului cât și prin citările extinse care îmbogățesc
demonstrația propusă.
Anotimpul cultural în care ne
aflăm la începutul mileniului al III-lea a descătușat între atâtea
arte mai ales poezia, care, lăsând în urmă clasica așternere pe
hârtie, cea mai durabilă, oricum, circulă liber în spațiul virtual
al Internetului. Neîndoios că între toți poeții cunoscuți de noi,
îndeosebi Dumitru Ichim pare să se bucure de acest privilegiu
oferit de tehnica prezentului, dat fiind ritmul constant al
exercițiului său liric, fiindcă zilnic el creează și trimite spre
cele patru zări ale publicisticii prin Internet câte o poezie.
Aceasta este responsabilitatea cotidiană a muncii sale în
laboratorul de creație, unde rămâne numai în prima jumătate a
zilei, ca programul să se completeze cu ore de plimbare și apoi cu
alte activități administrative inerente văduviei, în care a purtat
singur grija celor șase copii ai săi. Cert devine faptul că de la
plecarea la cele veșnice a soției sale, Florica Bațu Ichim, poetă
cu care a dialogat într-o întreagă viață omenească și cu care nu
încetează să comunice, dincolo de moarte, scrisul a rămas un modus
vivendi revitalizant, căci poetul trăiește și se împlinește în
prezent prin poezie.
Ciclurile sale sumeriene sunt
superbe în originalitatea lor de un autentic pitoresc. La rândul
lor, sonetele, care au luat locul psalmilor, vin ca o avalanșă,
fiind așezate programatic și cutezător în prelungirea Ultimelor
sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V.
Voiculescu. Se știe că Vasile Voiculescu a început numeric
ciclul său de sonete acolo unde terminase W. Shakespeare,
adică de la cifra CLV,
mărturisind în primul dintre ele concepția sa despre truda
scrisului: „Nu-mi cerceta obârșia, ci ține-n seamă soiul,/Guști
fructul, nu tulpina, chiar aur de-ar părea… / Strămoșii-mi, după
nume, au învârtit țepoiul,/ Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai
grea.“ Ultimul său sonet, cel de-al 90-lea, conține un elogiu adus
Marelui Will, căruia i se adresează direct: „Dar tu ești soare
veșnic: o clipă poți ierta/Să fiu o biată gâză jucând în raza
ta.”
Poet orfic, Dumitru Ichim a
scris, la rândul său, nu mai puțin de 150 sonete și numerotarea lor
începe în volumul Tu știi că te iubesc cu cifra 245, poezia
sa fiind așezată sub cheia de înțeles a credinței că Iubirea este,
mai presus de toate, expresia sublimă a creației, adică este
trăirea autentică, dată de unirea cu Dumnezeu. Omul este unica
făptură care poate accede la condiția de Înger, iar exercițiul pe
care îl realizează Dumitru Ichim este cel de a îngeri lumea prin
poezie. Omul descris de poet se definește drept „cel care a devenit
Înger.“ Am găsit în contemporaneitate același efort de îngerire la
poetul Nicolae Băciuț, care în cartea sa intitulată La taclale
cu Dumnezeu din 2016 mărturisește: „învăț de-acum să fiu
fereastră,/prin care vrei să mă privești/și florilor să le fii
glastră,/ când numai tu te îngerești.” (Îngerire) Desigur că
tema aceasta merită tratată într-un demers de sine stătător, pentru
că literatura religioasă are valori certe, care se așteaptă
identificate. În opinia lui Ioan Alexandru: „Singurii poeți care au
rămas sunt poeții creștini, pentru că au obiect! Poezia modernă nu
mai are obiect. Nemaivestind Învierea lui Christos, ce să mai
vestești, ce să mai spui?”
Ca autoare a acestui eseu
monografic, Maria-Daniela Pănăzan se antrenează cu entuziasm în
interpretarea motivelor și simbolurilor din universul liric creat
de Dumitru Ichim, intuindu-le înălțimea întru spirit și profunzimea
întru trăire. Propunerile originale de interpretare urmează să
devină o bază pentru viitoarele abordări critice. Ea se declară a
fi doar „o cititoare”, dar se dovedește una autorizată, stăpânind
instrumentele disecției pe care o face spre a atinge esențele
semantice ale poeziilor. Prin imersiunea la „izvorul ființei” și ca
poet erotic, Dumitru Ichim are unele asemănări cu Vasile Voiculescu
și nu mă îndoiesc că cercetarea viitorului le va evidenția cu
prisosință. Lectura acestei cărți devine o baie inițiatică într-o
lume a tainelor existenței, autoarea luându-și ca repere pe Martin
Heidegger, Lucian Blaga, Rudolf Otto, Mircea Eliade și pe alți
cugetători, care îi sunt familiari poetului, ea semnalând și unele
afinități ideatice.
În discursul Mariei-Daniela
Pănăzan, Dumitru Ichim este un creator de lumi, care reinventează
starea paradisiacă și care are forța de „a rescrie, cosmogonic,
lumea ideilor”. Între capitolele foarte interesante ale cărții
menționăm Mirele și mireasa, în care eseista abordează o
temă mitologică, rămânând între fruntariile plauzibilului, dacă nu
chiar ale adevărului, dar fără a pierde din înălțimea
comentariului. Punctul de plecare al capitolului
Peisagistică literară unică este amintirea miracolului
înfloririi mărului ori a cireșului din grădina copilăriei sale,
undă emoțională în care îmbracă interpretarea motivului livezii
splendide, care apare în lumea versurilor lui Dumitru Ichim. Pe
aceasta, Maria-Daniela Pănăzan o privește dinăuntrul ei, cu o
înțelegere a tainelor existenței, conchizând, spre exemplu, prin
recurgerea la același motiv, luat ca reper, că „îndumnezeirea umană
este floarea de cireș a inimii”. Recurgând cu siguranță la
superlativizări, atunci când versurile o încântă, eseista afirmă cu
deplină convingere că, între altele, poemul Tâlhărind înfloritul
luminii este o capodoperă.
Când creația poetului este în
plină desfășurare și în prezent, rostul unei monografii-eseu nu
poate fi altul decât acela de a ilustra stadiul cercetării operei
autorului până azi. Așadar, avem în față o bornă a exegezei, pentru
care hic et nunc este semnalată bogăția motivelor-axă ale unui
univers poetic. Neîndoios, se fixează un punct de plecare pentru
viitoarele sinteze, mai obiectivate și sigure în a
cuprinde și rodul poetic al viitorilor ani de
creație.
Nu ne îndoim că poet al
omenescului în pluridimensionalitatea lui, Dumitru Ichim, care se
bucură în prezent de o ubicuitate binecuvântată în presa culturală
românească din țară și din străinătate, va mai închina minunatei
sale muze și alte versuri viitoare, după modelul lui Petrarca,
primul poet modern al lumii, care în ciclul intitulat semnificativ
In vitae donnei Laura a scris neobosit versurile de dragoste
uimitoare, continuate sub denumirea In morte donnei Laura,
devenit model pentru toți poeții erosului din literatura
universală. De ce nu am aștepta de la orficul poet român o replică
pe măsură la celebrul lui înaintaș, ca aed al
Iubirii?
Anca
Sîrghie
Sursa: Maria-Daniela
Pănăzan
