În ziua de 27 aprilie a anului 1965, s-a născut, la
Baia Mare, Andrei Bodiu. A plecat
dintre noi tot într-o zi de aprilie, în 2014. În semn de omagiu,
publicăm pe Literomania un eseu din 2009, într-o versiune revăzută,
din revista brașoveană Astra,
despre poezia lui Andrei Bodiu, eseu semnat de Raul Popescu.
Întrebarea de la finalul acestui eseu, „Cum ar arăta un viitor
volum semnat Andrei Bodiu?”, este formulată, se înțelege, în 2009.
În 2014, a apărut, postum, volumul Firul
alb, din care vă prezentăm, tot în acest număr al
Literomaniei, câteva poeme, la rubrica
Poezie.
Generaţia optzecistă, blamată, contestată,
idolatrizată sau doar, pur şi simplu, acceptată, dar nu ignorată,
nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, dovadă că scriitorii formaţi sub
auspiciile optzecismului şi, implicit, ale optzeciştilor par a fi
ajuns abia acum la o maturitate a scriiturii care le-a adus
recunoaşterea şi, de ce nu?, notorietatea. Este şi cazul
scriitorului, braşovean prin adopţie, Andrei Bodiu, proaspăt
câştigător al Premiului pentru poezie pe 2008 al Uniunii
Scriitorilor din România, pentru volumul Oameni
obosiţi (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008). Asemenea
optzeciştilor, acesta a debutat într-un volum colectiv,
Pauză de respiraţie (Ed. Litera, 1991),
alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, toţi cei
enumeraţi, inclusiv Andrei Bodiu, făcând parte din Grupul de la
Braşov, grup închegat în jurul unor nume ca Alexandru Muşina
şi Gheorghe Crăciun. Din
acest grup mai făcea parte şi Marius Daniel Popescu, cel care, în
2008, a obţinut cel mai important premiu de debut din Elveţia,
Premiul „Robert Walser”, pentru romanul
Simfonia
lupului.
În 1994, Andrei Bodiu debutează individual cu volumul
Cursa de 24 de ore, volum căruia i-a urmat un altul în
1995, Poezii patriotice, ambele publicate la
editura timişoreană Marineasa. După o pauză de cinci ani, în 2000,
poetul braşovean se hotărăşte să iasă la rampă cu un nou volum de
poezie,Studii pe viaţă şi pe moarte, volum
premiat de ASPRO.
Într-un interviu apărut în revista
Contrafort în 2002, Andrei Bodiu afirma
că, după ’90, nu s-a născut o nouă generaţie, între poezia
nouăzecistă şi cea optzecistă neexistând „puncte de ruptură”,
poezia anilor ’90, prin ceea ce are mai bun, continuând-o pe cea
optzecistă. Astfel, se poate vorbi de „o poezie, şi o literatură,
care situează în centrul ei realismul şi biografia”. Poezia lui
Andrei Bodiu este, poate, cel mai bun exemplu în acest sens, o
poezie care nu se dezice de trăsăturile poeziei optzeciste,
trăsături enumerate de însuşi scriitorul braşovean în
Direcţia optzeci în poezia română (Ed.
Paralela 45, 2000): realism (Alexandru Muşina a propus denumirea
de poezie a cotidianului, „o
poezie despre viaţa noastră obişnuită, dar totodată care să exprime
şi «poezia» din această viaţă”), biografism (în sensul unui – şi
aici îl citez din nou pe Alexandru Muşina – nou
antropocentrism, adică o „centrare a atenţiei pe
fiinţa umană în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa
noastră de aici şi acum”), directeţe, oralitate, tranzitivitate a
limbajului, sarcasm, ironie, luciditate. Toate aceste trăsături
sunt recognoscibile încă din primul volum, Cursa de
24 de ore. Dar, cu toate acestea, poezia lui
Andrei Bodiu înseamnă mai mult de atât.
Continuarea textului aici, în Literomania
nr. 17
