Daniel Pişcu este membru al Uniunii
Scriitorilor din România din anul 1994, dar iubeşte poezia
din adolescenţă, s-a legat de starea specială a
cunoaşterii prin poem. A debutat editorial cu volumul
Aide-mémoire (Editura Litera, Bucureşti 1989).
Călătoria sa literară a continuat,
lăsând literaturii câteva cărţi de esenţă, postmoderniste,
îmbogăţind cititorii cu drogul perfect: realitatea. Scriitorul face
parte din cercul special al Cenaclului de luni, este coleg
de suferinţă cu importanţi scriitori ai generaţiei 80, cum o
defineşte istoria literară.
Prin volumul de versuri Puţină
adrenalină, apărut la Editura Tracus Arte, Bucureşti, în anul
2009, Daniel Pişcu abordează istoria unor călătorii în Europa:
Spania, Portugalia, Andorra, Elada (nu Grecia!), Nisipurile de aur.
Călătorii diferite, carte unitară.
Este evadarea în real, în dinamismul
zilei, în aerul ei cu diamante, în duritatea realului
modelat de cultura evidentă a locurilor vizitate şi de cultura
interioară a călătorului.
Daniel Pişcu este călătorul perfect în
realitatea de aur, realitatea care se va face nisip în clepsidra
poemelor sale. Călătoriile sale nu sunt iniţiatice, călătoriile
acestui poet special sunt în miezul evenimentelor, el caută să
acceseze mişcarea lăuntrică a lumii, pipăie teoria relativităţii
din poemul său în mişcare, e ameţit de energia locurilor, de
fenomenul „dincolo de graniţe”.
Ieşirea din templul lecturii, din
Templul pe care şi-l edifică artistul, îi dă beţia necesară să se
lase legănat de culori, sunete, mişcare, iniţiative lirice, de
peisajul flămând care muşcă din memoria lumii, de nume noi, de
obiceiuri, verbe...
Dacă în privinţa Spaniei sau
Portugaliei, poemele au titlu, sunt definite de la început, în
Elada,ca sursă de inspiraţie pentru poet, poemele sunt cifre
în căutarea eternităţii, iar Nisipurile de aur picură
adrenalină peste adrenalină. Suntem în geografia unui
sentiment.
Călătoriile sunt motive pentru
atingerea inimii, fiinţa se pliază sub hotarul peisajului, pământul
are dinamismul care pune clipa pe orbită, misterul vine
din mesaj: este o stare naturală sau este o
stare artificială călătoria peste limite?
Călătorii care lasă amintiri
surprinzătoare: un bătrân în căutarea altui loc, copii care deschid
catedrala cu prezenţa lor, regăsirea mării ca reper fix al
călătoriei, limitele rămân limite, mici amănunte care dau sens
zilei: ghemotoace de hârtie, Palatul Regal cu camere nesfârşite ca
o simfonie a culorilor prizoniere, ori ochelarii. Iată un poem
semnificativ, percutant, doza de adrenalină îşi face efectul: „Port
un tricou/ cu portretul lui Dali./ Ochelarii mei/ peste ochii lui”
(Ochelarii mei).
Violenţa peisajului în drum spre Elada
este o temă penetrantă, Balkanii sunt o istorie tumultuoasă,
case netencuite pentru ca oamenii să nu-şi
plătească impozitele, ele nu erau încă recepţionate, oamenii aveau
un fel ciudat de a intra in ritual: semnalizează prezenţa
autorităţilor, nimic nu scapă cetăţeanului în această lume. Ore de
călătorie, la final - aşternutul curat, câteva cuvinte, odihna ca o
sărbătoare.
Daniel Pişcu descrie călătoria cu
bucuria unui copil în căutarea miracolului, nu uită să pună semne
de carte la vreun peisaj, sonoritatea cuvintelor greceşti şi
adrenalina de serviciu: cum am îmblânzit un grec… Peisajul
are energie: un câine prietenos în căutarea stăpânului, un poet în
căutarea patriei sale.
Poemele bântuite de realitatea
imediată au sclipiri care vin din istorie, din literatură, din
vorbele zise din suflet: „Drumul de aur”, râul Edessa,
Macedonia, Alexandru cel Mare, Sfânta Treime,
Agios Nicolaios, podeaua de sticlă a terasei, mormântul regelui,
câini vagabonzi…
Jocul de-a călătoria la Daniel Pişcu
este unul al cuvintelor care se muşcă de coadă: „Era un conifer/ la
Edessa/ şi coniferul avea trei conuri/ unul:/ conul Dumitrache/ al
doilea/ era de soi feminin/ coana Miţa/ şi-al treilea:/ conul
Leonida/ şi nu trecea/ nicio reacţiune/ nicio bicicletă pe stradă/
cei doi coni/ îi luaseră o pizza/ coanei Miţa/ de vie/ ce era/ şi
asta/ le era viţa./ Sută la mie” (Elada IV).
Călătoria devine interesantă prin
dinamitarea memoriei: „… şi cerul nesfârşit/ aerul plăcut/ ce te
îmbiau/ să bei ambrozia şi alte/ băuturi zeieşti/ şi ne gândeam/ la
Kazantzakis/ Kavafis/ Ludemis/ Ritsos/ Elytis/ oare aceştia erau/
urmaşii lui Homer/ ce vedea-n cer/ a lui, lui Odiseu?” (Elada
IX).
La sfârşitul călătoriei, poetul îşi ia
rămas bun de la Elada ca de la o persoană, o prezenţă care i-a ars
auzul, ochii, memoria, energiile, gândurile…
Nisipurile de aur aduc adrenalina în
plin plan, drumurile care se împiedică în semne de circulaţie, apoi
nisipul fin al plajei, valurile care modelează fiinţa, înotul în
apa caldă, jocul în piaţa staţiunii, nimicuri ad-hoc, kitschul în
toată splendoarea, ritmul luminilor şi al jocului, muzică
orientală, cadâne, marea agitată, rezervaţia nudiştilor,
adrenalina curată pe traseul
ATV-urilor.
Jocurile sunt joaca la Daniel Pişcu,
viaţa intră prin piele, iese prin cuvinte, sănătatea intră sportiv
în fiinţă la Nisipurile de aur, muzicanţii ambulanţi formează un
popor al lor, viori, acordeoane, saxofon, un poliţist certat cu
nevasta, călătorie în jurul unei idei. Daniel Pişcu nu este
stăpânul jocului, el este stăpânit de joc şi asta îi face plăcere,
„pipăie” adrenalina…
La Balcic poetul regăseşte Edenul:
„Grădinile divine” pe domeniul reginei Maria, soţia regelui
Ferdinand, arhitectul României reîntregite. Apoi daruri regeşti,
sala tronului de piatră, bucătăria regală, starea „de
acasă”…
Călătoriile lui Daniel Pişcu sunt cu
familia, el nu stă în singurătatea poemului, evadează în grup, e
şeful haitei flămânde în căutarea adrenalinei.
La Barcelona trupa aceasta, în
trecerea spre culorile perfecte, a văzut miracolul lumilor: Dali,
Gaudi, Picasso, Marea Mediterană, dealurile ca şi ceasurile lui
Dali… „Da, şi o lumină fantastică/ „Mierie” cum zice cineva./ Mă
rog, atâta am văzut./ Deocamdată, olá, olá./ Da, mi-am umplut/
geamantanul cu privire” (Olá).
Postmodernism,
este un termen folosit într-un sens foarte larg, uneori
confuz, pentru a desemna o categorie amplă de fenomene culturale şi
a indica o evadare, detectabilă în jurul anilor 1960, de cultura
elitistă a modernismului, în sensul unei abordări eclectice şi,
adesea, populiste. Conceptul a fost folosit prima oară de spaniolul
Federico de Onis în 1934, apoi de A. Toynbee, în 1938. Pentru
cititorul obişnuit, termenul a intrat în circuit abia în anii '70,
anii în care Daniel Pişcu era student în căutarea celui mai mare
roman a tuturor timpurilor (titlu îi aparţine şi este titlul
romanului său), devenind un termen esenţial în mişcarea browniană a
artei contemporane şi implicit a literaturii. Postmodernismul poate
defini atât un stil, un gen (ex. roman, poezie, film sau pictură
postmoderne), dar şi o perioadă (epoca postmodernă). În literatura
română termenul este practicat în mod concludent de generaţia '80
din care face parte şi Daniel Pişcu, membru al Cenaclului de
luni, mişcare literară importantă, la care s-a raliat şi
Nicolae Manolescu, pe atunci un matur critic în căutarea
autorilor…
Volumul lui Daniel
Pişcu, Puţină adrenalină, demonstrează forţa
postmodernismului şi actualitatea sa în lumea literară, poetul
rămâne un reprezentant de seamă a generaţiei
sale...
Constantin Stancu
(Fragment din cartea Arhivele de la
Hațeg. Monografii, legenede și vivisecții, Ed. CronoLogia,
2017)
