NOI ARHIVE,
NOI COMORI, NOI DESCOPERITORI: „ARHIVELE DE LA HAŢEG –
Monografii, legende şi vivisecţii”, de CONSTANTIN
STANCU
(Editura CronoLogia, Sibiu, 2017
– 204 pagini)
Născut în toi de legendă şi
vârtejuri istorice milenare, haţeganul CONSTANTIN STANCU îşi
reînnoieşte dezvăluirile şi revelaţiile, în noua sa carte
monumentală, „ARHIVELE DE LA HAŢEG – Monografii, legende şi
vivisecţii”, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017 (care o
continuă pe prima: Arhivele de la Haţeg: de la Neantia la
Vâltoarea Sufletelor, Editura Realitatea Românească,
Vulcan, 2010).
Cartea sa cea nouă nu este, cum
s-ar crede, la o privire superficială, doar o reluare de recenzii,
publicate, în timpuri trecute, prin reviste – ci, în primul rând,
o viziune cronicărească şi critică, deosebit de temperată
(deşi „patima topos-ului” clocoteşte, sub crusta
obiectivităţii!): CONSTANTIN STANCU îşi iubeşte şi-şi
respectă, ca nealtul, locul naşterii, care coincide cu punctul
ZERO al pornirii istoriei daco-valahe şi, de ce nu, chiar
mundane.
De aceea, nu ne miră deloc, ci
considerăm ca urmând logica memoriei Haţegului, când autorul dedică
mai bine de 60 de pagini scrierilor şi cercetărilor acribioase
asupra istoriei şi mitologiei originar-haţegane, ale lui IANCU
BADIU: „Badiu Iancu, un pasionat de istoria Ţării
Haţegului” (p. 16), „Cultura de Haţeg: Mistere,
arheologie, suferinţă...” (p. 19), „Haţeg, un turn de
veghe pentru o mie de naraţiuni” (p. 22), „Valea
Sargeţiei, povestea Ţării Haţegului în vremuri complicate”
(p. 28), „Haţeg, epopee şi farmec” (p. 35),
„Istoria de Haţeg” (p. 43), „Despre
<<DISTRICTUL>> Haţeg” (p. 51), „Haţeg, un
oraş între două lumi” (p. 60), „Haţeg: Cheia unui
oraş în tranziţie” (p. 65).
Se spune că Haţegul ar fi fost,
la începuturile istoriei dacice, capitala Daciei...Nu se ştie
adevărul adevărat despre această afirmaţie, încă neprobată
suficient, dar se ştiu nişte realităţi
lingvistice:
„<<Terra
Harszoc>> avea un statut special, f[cea parte din voievodatul
lui Litovoi. Era locuită de <<olahi>>. (...) Era un
castelan de Haţeg, era o cetate, un district, a fost un sat, a
devenit un oraş, târg însemnat, a fost un <<fluvium
Haczac>>. Sursele sunt profunde, denumirea trimitea la un
<<haţeg>>, pădure măruntă, hăţiş, dar nu şi denumire
coruptă de funcţionarii din cancelariile vechi, interesaţi să facă
stăpânilor pe plac.
Poate o familie de frunte
a dat denumirea localităţii – Haczoku -, apoi a pierit în negura
vremurilor. Unii au considerat că Haţegul a fost <<colţul din
spate>>, un umăr de deal – o localitate de margine de lume!
Denumirea putea proveni de la un loc de judecată, <<şase
scaune de judecată>>. Capitala Daciei romane se numea
<<Sarmazege>>, o denumire mai puţin remarcată de
istorici, dar posibilă sursă pentru numele actualei localităţi.
Cumanii puteau să-şi fi lăsat urmele pe aici –
<<hârs>>, însemna URS
(n.n.: de fapt, nu cumanii, ci dacii simbolizau casta
războinicilor, prin URS!). În Europa Evului Mediu
exista un titlu nobiliar: <<herzog>>,
<<herstsog>>, <<herceg>>,
<<herţeg>> (n.n.: însuşi Mircea cel
Bătrân se intitula „herţeg al Amlaşului şi
Făgăraşului...”)” – cf. Iancu Badiu, Haţegul, din cele
mai vechi timpuri, până la anul 1700, p.
22).
Suferinţele haţeganilor au
continuat, în afară de ocupaţia romană, sub austrieci: Haţegul era
zonă grănicerească! „Pentru că Haţegul a fost un oraş
grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a fenomenului regimentelor
din Haţeg, cu toate regulile, drepturile şi obligaţiile care
rezultau din această activitate specială, într-un imperiu care se
apăra de celelalte imperii, cu analizarea vieţii de zi cu zi, cu
problemele care măcinau traiul grănicerilor din această cetate
(...) Haţegul era controlat în stilul marilor imperii!” –
cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă,
1688-1867, p. 28).
Dar Haţegul a fost
şi zonă de cultură, iluminată de trecerea unor personalităţi de
geniu, ale daco-valahilor de altădată: AUREL VLAICU,
OCTAVIAN GOGA, familia DENSUŞIANU, ION POP
RETEGANUL, NICOLAE R. DANILESCU – dar şi
EMINESCUsau BOGDAN PENTRICEICU HAŞDEU şi NICOLAE
IORGA. Pe aici a trecut MIHAI VITEAZUL, în drum spre
Praga şi, apoi, spre Alba Iulia…la Prislop este locul minunat, în
care are sălaş de veci Duhul Sfânt al lui ARSENIE
BOCA…
“Ţara
Haţegului a fost vizitată intens de Nicolae Iorga, marele istoric,
care a ajuns în posesia unui document important: CONDICA HAŢEGULUI,
unde au fost însemnări în limbile română, germană, maghiară, latină
(…). Nicolae Iorga a deplâns, în anul 1923, modul în care era
administrată mărturia despre o lume care a fost, în antichitate, în
acest ţinut. Cărturarul a revenit în Ţara Haţegului în anul 1940, a
călătorit prin zonă ca un cuceritor,
fotografiile sale din acea perioadă sunt, şi acum, păstrate în
casele oamenilor” (cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în
perioada interbelică, 1914-1944, p. 45).
Dar Haţegul
înseamnă şi ciocniri (uneori, sângeroase…!) şi armistiţii
religioase, între romano-catolici, ortodocşi, greco-catolici,
lutherani, penticostali, baptişti…înseamnă şi societăţi
cultural-literare (Haţeg – filial a ASTREI!), biserici,
reviste, viaţă literară, mai obscură sau mai activă…înseamnă
adeziuni la mişcările sociale şi naţionale valaho-ardeleneşti (anii
răscoalei lui Horia şi ai revoluţiei 1848-1849, a lui Avram Iancu,
sunt scrise, în Cronica Haţegului, cu sânge şi
lumină!)…
…În anii
comunismului stalinist incipient, “au apărut la putere pături
sociale anistorice: evreii, maghiarii, ţiganii, minorităţile
naţionale, săracii, refugiaţii de război, trimişii de la centru
(…). În anul 1948 a început fenomenul de captare a Bisericii
Greco-Catolice în cadrul Bisericii Ortodoxe…într-o reîntregire
forţată, din motive politice şi de strategie comunistă” –
cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în regimul communist,
1944-1965).
…Azi, Haţegul
trăieşte mari nedumeriri şi, de multe ori, dezamăgiri istorice…dar,
alături de tragedii, ei ştiu să nădăjduiască în victorii
viitoare: “…marile unităţi din domeniul agro-alimentar au
dispărut, nu au rezistat în faţa cerinţelor pieţii naţionale şi
internaţionale. Abatorul de prelucrarea cărnii, Fabrica de bere,
unităţile industriei locale, o parte din meşteşugari dispar sau îşi
reduc mult activitatea. (…) O nouă lume se
naşte, încet, oamenii trăiesc după noile reguli, respiră libertate,
responsabilitate, tragedii, victorii nesperate” (cf. Iancu
Badiu, Haţegul, un oraş în tranziţie, între două lumi –
1989-2015).
C-aşa-i românul:
“cel mai adaptabil animal
terestru…”.
După recenzarea
analitică şi creatoare de perspective “de mare
altitudine şi sintetice”, ofertante de viziuni mai clare,
asupra istoriei şi destinului haţegan – scriitorul CONSTANTIN
STANCU pune în evidenţă potenţialul creator-artistic al
“topos-ului sacru”, Haţegul natal. Adică, nu doar
recenzează, ci prezintă personalităţile şi opera unor scriitori de
“primă mână”, truditori ai Duhului şi condeiului, din
“zona sacrală”: RAUL CONSTANTINESCU
(pseudonimul lui Constantin Constantinescu), nu doar scriitor, ci
şi eminent folclorist (“Ca la o adevărată judecată a satului
sunt strigate toate fetele şi nevestele din sat,
fiind luate în râs defectele şi viciile acestora, în diferite
feluri de batjocuri, la adresa lor, apoi se iau în râs gospodarii
beţivi, mincinoşi, leneşi, lăudăroşi, zgârciţi, făloşi etc., având
ca scop îndreptarea năravurilor rele” – cf. Raul
Constantinescu, Străvechi tradiţii şi creaţii populare, din Ţara
Haţegului, p. 91) – apoi, apreciatul profesor de Română,
monograf şi scriitor haţegan, “meditativul şi
generosul” RADU IGNA, apreciat de EUGEN EVU
ca posedând, în romanele sale, “o luciditate
insuportabilă” (Vâltoarea, Valea proscrişilor, Nimic
deosebit în timpul serviciului meu – cf. p. 97) – după care
urmează un “intermezzo” poetic stacian:
Ţara Haţegului, Cer de iarbă la Ponorici, Toamnă latină,
Sarmizegetusa…
Mai sunt
evidenţiaţi, întru Gloria de Duh Haţegan: PETRU ISTRATE
(profesor de Chimie, în Haţeg, între 1967-1971 şi Cetăţean de
Onoare “al oraşului Baia Mare, în anul 2010”),
scriitor de proză scurtă şi cronicar al vieţii cultural a Haţegului
– DACIAN MUNTEAN, DANIEL PIŞCU – dar şi,
“cu osebire”, TIBERIU LĂPĂDĂTONI(“Tibi,
cum îi spun prietenii”), cu multiple vocaţii: profesorale,
teologice, lingvistice, semantice, omiletice, de hermeneutică
biblică etc. “A călătorit mult, fiind pasionat de
peregrinări, într-o lume în mişcare, şi ea”… - dar, mereu,
s-a întors la obârşia sa haţegană. Decedat în 2016: “A lăsat
o vie amintire, pentru oamenii care l-au cunoscut şi apreciat.
Spirit elevat, a suferit în tăcere, în unele moment ale vieţii,
pentru că viaţa i-a rezervat şi umbre, invidii, dureri. Cărţile
sale sunt importante pentru că pun în valoare principiile creştine
de viaţă şi cunoaştere şi au reflect lumea văzută prin ochii unui
dascăl pasionat, iubitor de călătorii şi prieten curat…” –
cf. CONSTANTIN STANCU, Tiberiu Lăpădătoni, un gând
şoptit: Spre culmi…
Cartea lui
CONSTANTIN STANCU se sfârşeşte printr-o vie şi dinamică
prezentare a propriei vieţi şi opere evolutive, a activităţilor
sale de tip monahal-culturale (medioevice, dar şi renascentiste!),
completate de aprecierile unor critici consacraţişi
de imagini foto ale cărţilor şi prietenilor
săi, scriitorii analizaţi şi psihanalizaţi, în cuprinsul
acestei cărţi-monument.
Carte-monument pe care, întru
lămurirea unor probleme de identitate spirtuală şi naţională, ar
face tare bine s-o citească (şi mediteze, adânc, asupra celor
citite…) cât mai mulţi dintre daco-valahi…sau dintre cei care,
încă, se mai pretind a fi…a aparţine…a exista, întru
Daco-Valahime.
prof. dr. Adrian
Botez
