de-ți lași corpul să cadă
nud în adâncimea sa..
atingi transparența apei
lași aerul să-ți sărute pleoapele
îți deschizi ochii
ca să curgă albastrul cerului
în tine
în zori devii o bulă de rouă
și-ți înfofolești sufletul
în inima firului de grație.
ești simplă în liniștea lui.
ai nevoie de țesutul platonic,
tocmai fiindcă trăiești în
dimensiunea lui îndepărtată
de real,
dar îți cuprinde încheieturile
mai adânc decât realitatea însăși.
și totuși,
e-o liniște atât de mare
că-n parantezele ei îți doarme pribeag trupul
și pulsiunile îi redau puritatea.
e-o liniște atât de mare,
parcă doare.
