E-o liniște atât de marede-ți lași corpul să cadănud în adâncimea sa..atingi transparența apeilași aerul să-ți sărute pleoapeleîți deschizi ochiica să curgă albastrul ceruluiîn tineîn zori devii o bulă de rouăși-ți înfofolești sufletulîn inima firului de grație.ești simplă în liniștea lui.ai nevoie de țesutul platonic,tocmai fiindcă trăiești îndimensiunea lui îndepărtatăde real,dar îți cuprinde încheieturilemai adânc decât realitatea însăși.și totuși,e-o liniște atât de marecă-n parantezele ei îți doarme pribeag trupulși pulsiunile îi redau puritatea.e-o liniște atât de mare,parcă doare.