Istoria de mai jos s-ar fi potrivit s-o păstrez ca să o povestesc cu prilejul zilei copilului, dar nu mă lasă inima să aştept până atunci aşa că o fac cunoscută cât mai degrabă tuturor celor care n-au auzit de ea. Poate că o vor folosi boieri-dumnealor la vremea socotită de dânşii potrivită.

În anul 1978, Astrid Lindgren, celebra scriitoare suedeză, autoare de poveşti pentru copii, a primit Premiul Păcii, acordat de către Asociaţia librarilor germani. La solicitarea aranjorilor, viitoarea laureată a trimis discursul de acceptare a premiului, cu câteva zile înainte ce desfăşurarea ceremoniei. Membrii juriului au lecturat discursul şi… s-au spăimântat. Urmarea a fost că i-au cerut autoarei să renunţe la citirea lui în public, motivaţia lor fiind formulată în termenii următori: „Luând în considerare conţinutul discutabil al discursului parvenit nouă, nu putem decât să fim bucuroşi că societatea a progresat în ciuda recomandărilor dumneavoastră.”

Aflând de o astfel de reacţie, cred că oricine s-ar întreba, oare care să fi fost conţinutul incendiar al celor scrise acolo? Aceaşi nedumerire am avut-o şi eu, după care am făcut oleacă de cercetări şi am descoperit textul original. În rândurile aşternute mai jos încerc acum să-l redau cât mai fidel.

[…] Pentru cei care recomandă cu ardoare măsuri aspre în educarea copiilor, aş vrea să povestesc aici o întâmplarea auzită de mine de la o bătrână. Această femeie era încă tânără pe vremea când zicale de felul „Bătaia-i ruptă din rai” sau „Unde dă mama, creşte”, încă mai erau actuale. Într-una din zile puştiul ei a făcut o năzbâtie, aşa că femeia a găsit cu cale să-i administreze o chelfăneală. Mama i-a spus copilului să se ducă chiar el şi să-i aducă nuiaua trebuitoare. Acesta a plecat să aducă nuiaua dar a lipsit o bună bucată de vreme. Până la urmă s-a întors plângând: „N-am găsit nici o joardă, a spus micuţul, dar uite, am găsit o piatră cu care poţi să mă loveşti.”

În clipa următoare, mama copilului a început să plângă. Dintr-o dată femeia a perceput întreaga situaţie din perspectiva lui. Micuţul trebuie că s-a gândit: „Dacă mama vrea să facă ceva care să mă doară, atunci poate să folosească şi o piatră, în loc de joardă” Mama l-a cuprins atunci pe copil în braţe şi, aşa îmbrăţişaţi, au plâns o vreme împreună. Pe urmă femeia a luat piatra şi a pus-o pe o etajeră în bucătărie, unde a rămas multă vreme, ca o permanentă aducere aminte a promisiunii făcută chiar în acea clipă, faţă de sine însuşi: „Niciodată nu voi mai recurge la bătaie!”