EFIGIE
mi-e vocea de-acum
ca șuieratul vântului în deșert
la vremea drumului
de pom care înflorește
și nu mai rodește
zborul fără aripi
îmi contenește la pod -
orizont îndepărtându-se
ca o fantomă printre singurătăți
aș tânji precum stejarul
să am mai