Imi plac oamenii. Mereu mi-au placut. Sa ii vad, sa ii simt, sa ii fac sa zambeasca, sa le observ gesturile si jocurile de seductie pe care le joaca cu atata dibacie, inca se pierd singuri in ele.De la o perioada insa, sufar. Sufar impreuna cu ei. Pentru ca nu se mai regasesc, nu mai stiu sa se exprime si fug mancand pamantul, mai ceva ca o domnisoara la ananghie. Nimeni nu mai vrea sa simta, nimeni nu mai vrea sa rada, de parca Apocalipsa si-ar fi intins aripile negre deasupra tuturor, inecandu-i cu smogul ei greu, mirosind a putrefactie.Fugim unii de altii, de parca niciodata nu ne-am fi cunoscut si am fi uitat ca pentru a supravietui, se impune sa comunici. Vad oamenii pe strada, in tramvai, la metrou, cum se retrag unii din fata altora, de parca ceilalti ar fi contaminati cu cea mai crunta boala.Zambetele au fost inlocuite de rictusuri si indoituri de gura abia sesizabile, de parca am face celuilalt cel mai mare favor ca ne incretim buzele.Nu mai vorbim. ...