După ce bagajele ne-au fost puse
de personalul hotelului în microbuz,
am pornit să facem un scurt tur
prin Casablanca. Ghidul ne-a relatat că pe
aceste
locuri a existat o așezare mică
de pescari încă din secolul al VII-lea î. d.
Ch.
Sub numele de Anfa. În 1575
portughezii vor numi acest orășel care a fost
dărâmat și reconstruit de mai
multe ori, „Casa Branca”. Peste două secole,
sultanul Mohamed ben Abdulah
(„ben” adică „fiul”) ridică zidurile orașului,
construiește o moschee, mai
multe școli islamice. Numele orașului se
schimbă
din Anfa în Dar-el-Beida, pe
care spaniolii, care și-au impus dreptul de a
folosi
portul, l-au tradus prin
Casablanca. După declararea protectoratului francez
aici
a fost ridicat un port care azi
este cel mai mare din această parte a Africii,
Piața
Națiunilor Unite și Piața
Mohammed al V-lea.
Străbătând bulevardul La
Corniche, am observat restaurantul Rik’s
Cafe, care amintește de locul
unde s-a desfășurat binecunoscutul film
„Casablanca”, în care jucau
actorii Humphrey Bogart și Ingrid Bergman.
Ghidul ne-a spus că filmul nu a
fost turnat aici ci la Hollywood, deoarece în
1942 Marocul era controlat de
regimul francez de la Vichy, ostil
americanilor.
Ghidul a propus ca la întoarcere
să vizităm restaurantul, dar era obligatoriu o
consumație de cel puțin 20 de
euro. Nemaiavând atunci banii, am renunțat la
această
vizită.
Următorul obiectiv vizitat a
fost „Moscheea Hassan al II-lea”,
considerată a treia din lume ca
mărime, după cea din Meca și Medina. La acestă moschee au lucrat
25000 de muncitori și 5000 de meșteri artiști. Pentru realizarea ei
au fost cheltuite 800 de milioane de dolari, a fost inaugurată la
30 august 1993, realizarea ei durând șase ani. Printr-o poartă
monumentală am
pătruns într-o curte interioară
de mari dimensiuni, care poate găzdui 25000 de credincioși. La
capătul ei se putea obseva marele minaret, care cu înălțimea sa de
200 de metri, fiind cea mai înaltă clădire din țară și din care, în
timpul nopții
Moscheea este situată pe malul
oceanului, conform unui verset din Coran: „Tronul lui Alah este
deasupra apei”. După ce am cumpărat bilete de intrare, am
primit o bulină din plastic cu moscheea pe ea și care se putea lipi
pe haină. Apoi ne-am dat jos pantofii, pe care i-am băgat într-o
pungă de plastic
verde, dintr-un material
specific marocan.
La intrarea în marea sală de
rugăciune am fost întâmpinați de o ghidă care ne-a dat explicații.
Această sală are 200 m lungime și 100 m lățime,
un
tavan glisant și o porțiune de
podea din sticlă prin care se observă oceanul.
În
afară de 56 de candelabre care
sunt făcute din sticlă de Murano, celelalte
materiale: marmura, granitul,
lemnul de cedru provin din Maroc. Am vizitat
apoi baia rituală de la subsol,
rezervată bărbaților, care are 41 de fântâni și
baia
femeilor
(„hamama”) cu un
bazin.
După această vizită instructivă,
ghidul ne-a călăuzit la un birou de
schimb valutar, unde am schimbat
un euro la prețul de 10,58 dirhami, moneda
națională marocană. „Plini” de
bani am vizitat o terasă de pe malul oceanului,
unde am luat un suc de portocale
stors din fructe proaspete, care costa 25 de
dirhani.
Apoi ghidul ne-a dus la un panou
cu harta Marocului, unde ne-a
prezentat circuitul care urma
să-l facem și tot aici am văzut un alt panou cu
familia regală, ai cărei membrii
ghidul ni i-a prezentat. Arătându-i pe hartă
Sahara Occidentală, l-am
întrebat dacă aparține Marocului. Mi-a spus că
„da”
și l-a contrazis pe Marin, care
afirma că ar fi un conflict în legătură cu
acestea.
Ulterior am aflat că și acum în
Sahara Occidentală există un conflict
între Maroc și „Frontul
Polisario”, formațiune a populației locale
sahrawi,
sprijinită de Algeria.
Teritoriul controlat de „Frontul Polisario” este despărțit
de
restul Saharei Occidentale
printr-un zid de pământ lung de 2700 kilometri,
înalt
de 3 metri, cu buncăre, mine
antipersonal și antitanc și păzit de 100000 de
soldați
marocani.
Mirați de frumusețile pe care
le-am văzut în Casablanca, ne-am instalat
în microbuz și am pornit pe
autostradă către capitala marocană Rabat. La
ieșirea
din oraș am admirat vilele
cochete ale căror curți erau împrejmuite cu
ziduri
peste care treceau flori minunat
colorate în roșu, albastru, galben. Am aflat că
florile erau „boungavilia” sau
floarea de hârtie, care se găsesc și în România la
florării.
După vreo două ore și jumătate
de mers pe autostradă intrăm în capitala
Marocului, orașul Rabat.
Așezarea a fost întemeiată în 1150 de Abd-el-
Moumin, la sud de fostul oraș
roman Sala Colonia, azi Chellah. Promontoriu
stâncos de la vărsarea fluviului
Bou-Regreg a fost locul de concentrare al
trupelor berbero-arabe care
atacau Peninsula Iberică. În amintirea
victoriei
împotriva castilanilor, Yacoub
el Mansour denumește localitatea Ribat el Fath
adică Tabăra Victoriei, care a
devenit în acel timp prima capitală imperială a
Marocului. Aici se găsea
anterior un „ribat” adică un complex
monahal
fortificat.
Odată cu ridicarea orașului
vecin Salé, care devine un centru al
piraților,
Rabatul decade. (În această
localitate Salé, se desfășoară pentru
scurt timp
acțiunea romanului Robinson
Crusoe de Daniel Defoe). Își revine apoi
treptat
când aici se așează refugiații
mauri din Spania numiți „moriscos”. Ei au lăsat
în
cultura Marocului motive
arhitectonice și muzica lor specifică, amintind de
cea
spaniolă. Când francezii au
invadat țara în 1912 și au instalat aici un
protectorat,
ei au mutat capitala de la Fés
la Rabat, care fiind așezat pe malul oceanului
putea fi mai bine controlat.
Fiind modernizat, orașul a fost preferat ca și
capitală
în 1956, când Marocul și-a
declarat independența. Ca și alte orașe din
țară,
Rabatul are un oraș vechi Medina
(„medina”-oraș
vechi) și un oraș nou, cu vile
în stil colonial datând din
perioada dominației franceze.
Deoarece era vremea amiezii,
ghidul ne-a dus la un restaurant cu terasă
la țărmul oceanului, unde la
sfatul lui am luat o mâncare cu specific marin,
care
conținea: pește, homari, calmar,
creveți și alte fructe de mare pe care nu le-am
recunoscut. Peștele a fost bun,
dar fructele de mare erau așa de tari că nu
le-am
putut mânca. Ca și ceilalți
colegi am profitat de prezența pisicilor, care
mișunau
sub masă, pentru a ne scăpa de
ele. Am constatat însă că până și pisicile
refuzau
aceste „delicatese”. De
curiozitate am reușit să rod câteva, dar noaptea am
avut
dureri de stomac. Pentru a ajuta
digestia am băut o bere marocană
„Casablanca”.
După masa copioasă, ghidul ne-a
călăuzit în cetatea fortificată Kasba-
Oudaya, de pe esplanada căreia
am putut admira panorama plajei la Oceanul
Atlantic și zidurile din
cărămidă roșie, cu metereze și turnuri de apărare pe
care
Yacoub el Mansour le-a ridicat
pentru apărarea orașului vechi. Apoi am rătăcit
prin străduțele înguste vopsite
în alb și albastru, unde în locuri mai largi,
negustorii ambulanți își vindeau
produsele. Am făcut și primele cumpărături: un
fotomagnet cu Rabat și o
sticluță cu ulei de argan, cu mai multe etichete care
îi
probau calitatea. Totuși ghidul
ne-a sfătuit să nu luăm astfel de produse
deoarece nu erau originale. La
marginea esplanadei, un tânăr vindea la o
tarabă
fructe de cactus, pe care le
prindea cu o mănușe, apoi cu mișcări
îndemânatice
tăia coaja cu un cuțit, servind
miezul dulce copiilor. La o altă tarabă sub care
se
afla un poster cu regele
marocan, se vindea suc de portocale stors pe
loc.
Badiu Iancu
(Fragment din cartea Periplu
Marocan 2017)
