L-am zărit la celălalt capăt al trecerii de pietoni. Anacronic şi complet izolat de furnicarul şi tumultul unei după-amiezi de duminică. Îl ajuta un toiag. Mi-am imaginat că nu-i servea doar ca sprijin la mers ci şi ca susţinere a spiritului. Un spirit care nu îţi sugerează nimic trivial, după a cărui cortină ai putea descoperi, fără efort, capacitatea de a pătrunde legile fundamentale şi esenţiale ale lumii. N-am reuşit să-i dau o vârstă dar, dacă ar fi fost un copac căruia să-i poţi număra inelele de ţesut, ar fi fost unul matusalemic, în haină de doc, decolorată şi tocită de vreme. Da, un copac secular, în mantie lumească, încercând cu osteneală să traverseze pe o zebră profană. Stângaci, căutându-şi parcă un echilibru în eter, nesigur şi neîncrezător în asfaltul vopsit, a făcut un prim pas. Atunci şi acolo lumea s-a oprit în loc! Hârâitul maşinilor s-a diluat iar freamătul străzii a pălit, în vreme ce copacul meu - de-acum era al meu -, traversa parcă un an sideral. Nu pot spune cu exactitate cât timp i-a luat lui să înfăptuiască un lucru atât de banal pentru noi toţi, dar mie mi-a părut c-ar fi trecut o eternitate. Mi-am imaginat chiar, cum trunchiului său i s-a mai adăugat un inel în răstimp. I-am pierdut apoi silueta agăţată de toiag, neagră şi gârbovă, printre magnoliile parcului, gândindu-mă că gheena asta nu-i a lui, că poate s-a rătăcit în lumea asta de care sigur nu mai aparţine, care sigur nu-l mai vede şi cu siguranţă nu-l mai înţelege.