Am ajuns la 30 de ani, ca sa imi pun o intrebare asa stupida ca asta. De fapt, este atat de stupida, incat oricine trecut de 30 ajunge sa si-o puna (pe ea, pe intrebare) mai des de 12 ori pe an.Ceea ce ma face sa ma intreb daca este, pana la urma, asa stupida.Nu, Nu este!Pentru ca ne schimbam, sau mai bine zis, odata cu trecerea experientelor, ne maturizam. Si reconfiguram mereu ceea ce vrem sa avem langa noi, in functie de nevoile momentului...Nestiind, ca de fapt, aceste nevoi sunt propriile noastre frici si probleme lasate nerezolvate, pe care credem ca o relatie le poate rezolva. Cu atat mai mult, cel langa care alegem sa fim. (dar asta e o alta discutie, mult mai complicata).Dar sa revenim. Pana acum, m-am topit dupa barbatii frumosi, aia dupa care toate femeile intorc capul pe strada. Aia inalti, bine imbracati si ferchezuiti, care stiu sa zambeasca frumos si sa se poarte galant cu o femeie. Da, recunosc, barbati trofeu se numesc, oricat de urat ar suna asta. Mi-am dat seama dupa o balaceala de lunga durata prin apele frumosului, ca de fapt, orgoliul era singurul care avea de castigat din toata treaba asta. Ca el jubila cand eram langa el . Si zambea machiavelic cand doamnele se uitau lung dupa nobletea masculului...asta, barbatului. Asa ca am reununtat, cand am realizat ca ma simteam goala pe dinauntru.Dupa care, barbatii puternici au fost cei care m-au facut sa cad in cap. Si in limba. Aia de stiau sa dea cu pumnul in masa si reprezentau intotdeauna un fel de guru autoinstalat al grupului din care faceau parte. Aia realizati profesional, care puteau oferi o siguranta (??!? wot). Tot frumosi erau si astia, ca altfel nu putea inghiti ego-ul meu. Mi-am dat seama ca puterea lor nu ma incanta si alina cu nimic, cand eu voiam sa fiu tinuta in brate.Dupa care, a venit randul barbatilor sensibili si romantici. Cei de poveste, care veneau cu flori, cadouri si ma sorbeau din priviri. Pe mine. Bestia de mine, care nu intelegea nimic din naturaletea  gesturilor lor. Nu am reusit sa ma las sa diger atat de multa dulceata, pentru ca ego-ul mi-a dat din nou peste nas: Hai, fata, nu vezi ca astia te transforma in ce nu esti? L-am ascultat pe nemernic si am renuntat, spunandu-mi ca nu se aliniasera planetele corespunzator, clar!Acum insa, dupa atatea experiente, imi doresc ca un barbat sa fie EL. Sa aiba curajul sa fie El. Cu bune si rele, la bine si la rau, stiti voi. Pentru ca e nevoie de curaj sa faci asta si sa arati celuilalt cum esti tu, fara a-ti pune masti pe fata. Si sa invatam impreuna. Orice. Nu il mai doresc in prototipuri, nu ii mai visez culoarea parului, nici ochii, macar. Si stiti de ce? Pentru ca prototipurile si asteptarile omoara. Iar daca nu omoara, golesc. Iar daca nu golesc, chinuie. Ati inteles voi, oricum ati da-o, nu prea e bine.Asa ca , sa vina EL!  :)PS: Dar...da Doamne sa aiba barba si sa ii stea bine in niste pantaloni lalai de trening, sa aiba si vreo 2-3 tatuaje, un zambet ucigator de sincer, degete lungi si...CE TI-AM ZIS EU? SA TACI, EGO-ule!!  ;)