După ce m-am tot învârtit prin Tashigang, trăgând cu ochiul spre drumul în serpentine ce cobora spre vale, m-am hotărât brusc să cedez ispitei şi s-o pornesc în jos spre Khab Bridge de unul singur, fără să-l mai aştept pe Kunga. De unde eram eu părea că până la pod va fi floare la ureche: se vedeau vreo şapte-opt serpentine de cel mult un kilometru fiecare, pe un drum de ţară ce cobora o pantă rezonabilă. Mi-am amintit în treacăt că nu am la mine apă şi că-mi încalc promisiunea făcută lui Kunga, dar mi-am zis că indiferent ce păţisem cu o zi înainte, totuşi nu are sens să devin paranoic. Era scris să mi-o caut cu lumânarea, şi în acea zi. Şi mi-am găsit-o.