Nu mai știu dacă parafrazez pe cineva, dar pare că suntem condamnați la înțelepciune. Mai devreme ori mai târziu, că vrem, ori nu, în măsuri diferite, toți ajungem la un anume soi de înțelepciune înscris în harta noastră genetică: aceea că nu mai poți ce înainte puteai și că ceea ce a trecut a trecut pe veci și nu se mai  poate face nimic pentru a remedia. Iar înțelepți devenind, prudența ne mănâncă sufletul și ne taie îndrăzneala. Astfel încât, într-un final, ne trezim întrebându-ne ca tatăl unui deja legendar personaj mioritic: și la ce ne mai folosește înțelepciunea câștigată?!