Știu bine că azi nu vei mai veni, e deja seară și soarele a coborât de ceva vreme prin spatele copacilor, spre o linie a orizontului care se tot îndepărtează. N-ai venit nici ieri, nici alaltăieri, niciodată în ultimul an de așteptare. Care a urmat altui an de așteptare, ba chiar mai multor ani. Ai întârziat într-atât încât nici nu mai știu bine pe cine aștept și cum arăți, ai devenit doar o imagine neclară a dorințelor mele. Mai știu că n-a depins de tine, n-a depins de niciun om știut sau neștiut, dar speranța mea avea nevoie să rămână vie, așa că încă te aștept.
Ultima dată când ai venit la noi în oraș era într-o iarnă umedă și lâncedă, cu zile murdare ca niște dâre pe un geam îngălat, nespălat de ani. Eram doi oameni singuri, deși fiecare trecuse bine de cincizeci de ani. Mă invitaseși într-o cafenea la fel de mohorâtă, la orele înserării, după ce străbătuseși hăbăuc centrul tr...