Călătorie în spaţiotimp
Raul Constantinescu
rămâne constant crezului său: poezia poate fi un loc unde sufletul
evadează în etern. Volumul de versuri Periplu prin neant
(Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2014) este o antologie de poeme
mai vechi şi mai noi, poeme inedite, în regia autorului care s-a
străduit să actualizeze mesajul şi să ridice versul la nivelul
special al inspiraţiei autentice.
Raul Constantinescu
fixează în acest volum o viziune solidă despre viaţă, despre artă,
despre suferinţă. Viaţa a fost pentru poet locul în „spaţiotimp”
(după cum defineşte dimensiunea spirituală a existenţei), un loc al
încercărilor, al descoperirilor, al desăvârşirii, al suferinţei
tainice. El este în legătură directă cu poezia modernă, are
mijloacele necesare de exprimare, este atent la ceea ce se mişcă în
lumea artei şi ştiinţei, în celula poemului. Cultura marchează
versul, metafora are o culoare aparte, pulsează în fiecare poezie o
energie veche şi nouă, marile teme ale omului în faţa universului
sunt recuperate şi puse în forme dinamice, pasionale. Viziunea
poetului este una profundă, mesajul nu este comod, livrescul este
depăşit deşi acoperit de nelinişte şi deschidere spre infinit. O
lumină de începuturi pulsează în poeme, ritmul este unul vechi,
autentic, imn, colind, psalm, cântec şoptit, imprecaţie, o viaţă
tumultoasă, colind. Poetul este pasionat de folclor, de vechi
ziceri şi cântece. Între faptele la zi ale omului şi mit pendulează
opera lui Raul Constantinescu. El zice poemele, vulcanul de cuvinte
revarsă lava de idei, forma este uneori aridă, aspră, fondul este
adânc, fulgere străbat cuvintele, lumini ciudate, vorbele se leagă
unele de altele într-un ritual riguros, solicitând disciplina
spirituală a cititorului. Labirintul pare o aventură
necesară, nu ieşirea este importantă, căutarea şi sensurile,
reperele revelate, ţintele bănuite, tărâmul de dincolo de cuvinte,
lumina din labirint...
Raul Constantinescu
caută, deci, cu înfrigurare divinitatea, cu pasiune, caută acea
prezentă copleşitoare descoperită şi ascunsă în acelaşi timp, miez
şi coajă, vis şi viaţă, moarte şi stihii: „Te caut mereu în mine
şi-n afară/ Cel ce Te-arăţi în vis ţi-n rug aprins/ în mare şi în
mic Cel veşnic necuprins/ printre bosoni prin mantia stelară...”
(Psalmul4).
Volumul este
structurat pe trei paliere fundamentale ale
vieţii:
I.
Sublim femininul
II.
După ultimul Babel
III.
Netihnule divinule/ O biserică pe
stâncă
Toate probează
preocuparea pentru esenţe, se întrepătrund concepţii teologice,
artistice, ştiinţifice, estetice. Toate focalizează într-un discurs
original, uneori incomod, alteori strident, alteori şoptit.
Femininul se dezvăluie ca frumuseţe desăvârşită, femeia perfectă nu
are corp, există un cântec ce generează iubire din iubire, toate
duc la relaţiile primare, de la început de lume, există o foame în
fiinţa omului greu explicabilă, ceva cheamă, pendulează între neant
şi zbor interior, iubirea nu are limite, femeia şi bărbatul fac
parte din monadele universului, până la urmă iubirea este sublimă,
rămâne: miere, lumină, pelin, un cântec de început de lume, o
privighetoare cheamă, cheamă... Concluzia: „miresei fără corp
primultimul mire” (Cântec).
Alipirea dintre
bărbat şi femeie se petrece într-o zonă specială: „Iubito, neant
devenim în spaţiotimp... golul din clepsidre vom fi răsări/ ceea ce
fost-am înainte de naştere; deasupra nisipului amintirea umbrelor
noastre/ precum n-ai fi fost se vor risipi...” (Neant
devenim). Arderea celor doi este perfectă, se petrece
anihilarea văzutului, doar umbre venind dintr-o lume
divină...
 |
| Foto: Raul Constantinescu și Aurel Pantea |
Partea a doua a
cărţii se deschide spre menirea artistului în lume, ultimul Babel o
impune, în ochii scribului sunt istorii, hazardul face posibilă
viziunea, viaţa se materializează într-o poezie eliberatoare, în
Mâna lui Dumnezeu stă poetul, hazardul este învins de poezie, se
trece în cuvânt, este o altă regăsire: abis şi munte, iluminare-n
extaz, mirajul cuvintelor...
„Dumnezeul
cuvintelor de ultimă oră/ doar de puţinii aleşi zărit uneori prin
jungla cuvintelor.../ spre Tine singuri prin neguri printre stânci
şerpării îşi taie cărarea/ continuă rugă în luptă cu ei înşişi cu
lumea e întreaga lor viaţă/ umile şoptite cuvinte cu smerenie în
taină rostesc în surdină/ de Tine doar auzite/” (Dumnezeul
poeziei).
Relaţia poetului cu
Dumnezeu este una necesară şi specială, poetul caută, Dumnezeu
controlează, lumea nu ştie demersul, ruga, lacrima, suferinţa...
„Dumnezeul poeziei de ultimă oră îi urmează spre golgota/ abruptul
propriu în lumină urcuş” – preţul, un drum spre Golgota! Aici
poetul este lucid, acceptă sacrificiul salvator, însă arată şi
preţul care trebuie plătit, unul greu de achitat în jungla
cuvintelor...
Pe ultimul palier
al cărţii, intitulat Netihnule Divinule, Raul Constantinescu
cântă relaţia artistului cu divinitatea fixând câteva repere în
sublimul refuz oferit de materia în mişcare asimetrică prin ochiul
poetului. Sunt câţiva psalmi, o stare de smerenie, acceptarea
rigorii divine şi limitelor puse omului. Deşi acceptă că Dumnezeu
nu poate fi cunoscut direct, scribul ne prezintă câteva semne care
dau dovada prezenţei divine. E rolul artistului, este neliniştea
lui, e dreptul la extaz!
În furtună sunt
câteva repere sigure, biserica pare a spune poetul deşi nu se
concentrează pe acest aspect. Ekklesia în sensul ei teologic este o
colectivitate, adunarea unor oameni care doresc să trăiască pentru
un ideal, fără să pună accentul pe ritual. Dumnezeu este totul şi
cu mult mai mult, el ţine în degetul mic universul, nu are nimic,
având totul, el face lumină în bezna sufletului omenesc în raport
cu omul aprins de foamea oarbă de a fi în expansiune cu orice
preţ.
„Din alfabetul
rănii de moarte cu cele trei miliarde/ de hieroglife de veghe/ în
miezul genomului...” – iată starea din care priveşte artistul şi
spre care priveşte ca unic dar din clipa eternă. În această relaţie
Dumnezeu şi artistul, timpul şi spaţiul se suprimă, totul se
focalizează pe o prezenţă copleşitoare, dinamică, iubirea inundând
delte de galaxii (Din alfabetul rănii de
moarte).
Omul artist este
învins de această prezenţă, ceva puternic acoperă stările: „Doamne,
al meu nu mai sunt.../ doar tu eşti tot ce mai sunt/ rău bun gând
pământ/ vis al tău peste noi iubiri
sângerând...”.
Raul Constantinescu
este tumultuos în discursul său, nemilos cu cititorul şi cu sine,
fraza curge cu accente filozofice şi definiţii exacte cu nuanţe
teologice, metafora, forma poeziei se topeşte din mesaj, cumva nu
are răbdare cu revelaţia personală şi revelaţia generală pe care o
primeşte, este nerăbdător, de aici şi marele refuz simţit pe piele
proprie. În procesul de creaţie el inventează termeni specifici sau
utilizează cuvinte mai puţin uzuale în poem ca:
spaţiotimp, lumile albnegre, holografice goluri,
alb-albastru-indigo cerescu și catharsis, neantia fără limite,
boson... Alteori este ironic cu omul pierdut în materie, fără
aplecare spre poezie, a renunţat intenţionat la unele reguli de
scriere pentru a potenţa efectul devastator al luminii în cuvinte,
este distant şi preocupat totodată de aproapele său poetcititorul,
se adresează unor iniţiaţi, cunoscători şi are o infinită
compasiune pentru poeţii plecaţi pe care îi consideră ca fiind în
Mâna Domnului pentru sacrificiul lor făcut pe altarul artei (Iorga,
Gyr, Crainic, Maniu, Blaga, Barbu, Labiş) în oglindă cu cicisbeii
ce râvnesc nurii orbitori ai Euvantinei... Raul Constantinescu este
un poet original, nu datorează nimic cuiva, datorează totul
poeziei, găsind o cale de comunicare din valea
plângerii...
Periplu? Da, o
lungă şi neprevăzută călătorie pe mări şi oceane, circumnavigaţie
spirituală, realul topindu-se în virtual şi mult mai mult, cu
suferinţa umăr la umăr (citind notele biografice, te poţi convinge,
citind poezia, ai certitudinea).
Neantul?
Inexistenţa, nimicul, adică neantiacum îi place să scrie
poetului... Plonjând în abis, în neantia, el descoperă lumi
nebănuite, se redescoperă...
O carte sinteză, o
carte pe care poetul şi-a dorit-o ca mărturie, la final el se
prezintă ca stare civilă în labirint, cu note bibliografice
lămuritoare şi aprecieri critice corecte. Deşi nu este membru al
Uniunii Scriitorilor din România, el o merită din plin, este un
scriitor în timpul vieţii sale şi nimeni nu-i poate lua această
stare de scrib cu manuscrise edificate în carnea sa, din toate am
simţit o detaşare, nu mai contează evenimentele trecătoare ale
vieţii, el confirmă şi mărturiseşte: „În mine Te-am simţit
dintotdeauna,/ de-am rătăcit, din hău mă-ntorc la Tine;/ în rugă
zilnic, Doamne, suntem una/ – în psalmul Tău cu litere latine”
(Psalmul iubirii6).
August, 2014
