Ion Pachia-Tatomirescu
și jocul în capcanele luminii
Ion Pachia-Tatomirescu ne
invită la un joc special, superior în infinitatea universului. Poet
nonconformist, atent la viața de zi cu zi și la marile doctrine ale
lumii, cunoscător al literaturii române din ultimul veac și
pasionat de folclor, având o credință bazată pe adevăr și
realitatea istorică pertinentă, el ne propune un volum consistent
de versuri, De-a fotonii *. Sunt cosmografii lirice și
ziceri paradoxale. Cartea a apărut la Timișoara: Editura Waldpress,
2017, un volum dens, serios, o carte eveniment, lansată la vârsta
maturității depline, 70 ani, sau cum mărturisește, la a șaptezecea
rotație, împreună cu pământul, în jurul soarelui. Viziunea este una
universală, o privire din înaltul lumii, acceptarea miracolului
care vine prin valurile
luminii.
Tema luminii este abordată de
fizica modernă, profundă, mari oameni de știință au căutat să
traducă miracolul luminii, să ne transmită regulile speciale ale
universului și să ne atragă atenția asupra frumuseții tăcute a
materiei inteligente, sau a inteligenței materiei. Evident, poetul
pune pe prim plan lumea spirituală, fotonul fiind în același timp
în două locuri diferite, greu de explicat prin regulile fizicii
normale, clasice, general acceptate. Din acest motiv, poezia,
precum lumina, are tainele ei. Pentru Ion Pachia-Tatomirescu poezia
este o formă superioară de cunoaștere, este știința artei de a
vedea dincolo de cuvinte, a pătrunde mesajul profund pe care îl
primim din galaxia cunoașterii care dublează materia
dinamică.
Tema luminii a stat în
atenția marilor teologi ai lumii, Dumnezeu, așa cum apare mesajul
din Biblie, este lumină și adevărurile vin din acest areal mai
presus de om, din metalimbajul textelor divine.
Poetul și-a asumat viziunea,
este un original, la prima vedere pare a îmbina eclectic elemente
venind din zone disparate, dar nu este așa, versul său are o logică
coerentă. Cititorul comod nu va înțelege prea ușor mesajul,
criticii literari vor evita o abordare mai curajoasă a temelor sale
pentru că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet incomod, te îndeamnă
la cunoaștere. Fără o cultură solidă, cititorul/ receptorul se
simte rătăcit în pădurea de poeme.
Cartea este un eveniment
personal în care poetul s-a implicat cu toată ființa, a dorit să
lase o mărturie solidă despre lumea profundă a literaturii
române.
Cine abordează cărțile
poetului, trebuie să aibă în vedere faptul că el este autorul unui
dicționar cuprinzător, menit să facă lumină în modul de comunicare
dintre poet și cititor, Dicționar estetico-literar, lingvistic,
religios, de teoria comunicației, apărut la Timișoara: Editura
Aeticus, 2003.
Pe de altă parte, literatura
română a stat în atenția poetului, analizele sale asupra unor cărți
s-au materializat într-o istorie literară densă, Pagini de
istorie literară valahă de mâine, vol. I – IV, apărută la
Timișoara: Editura Waldpress, 2014-2016.
Volumul prezent, De-a
fotonii, se deschide pe mai multe paliere, simbolurile sunt
alunecoase dar pertinente, fantezia riguroasă a poetului atrage
cuvintele la un banchet al informațiilor
deschise:
·
Eul coriambic-rubiniu;
·
Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n
al zecelea cer;
·
De-a fotonii (Dar de la lumina din
dor);
·
Dacia din sarcofagele piramidei
extraplate;
·
Ozon. Dinozauri. Aspersoare;
·
Risipitorul de prigorii;
·
Cefalopodele focului;
·
Craniul rizom de soc;
·
Puterea argilei albastre;
Volumul are inserate câteva
notele literare, semne critice despre scriitor lansate în spațiul
literar în perioada 1966-2017 de oamenii pasionați de literatura
originală, textele fiind semnate de Alexandru Firescu, Miron Radu
Paraschivescu, Vladimir Streinu, Ioan Buduca, Artur Silivestri,
Constantin M. Popa, Jean-Paul Mestas, Marian Barbu, Florin
Paraschiv, Dumitru Velea…
Putem reține că Ion
Pachia-Tatomirescu este un poet sensibil la marile teme filozofice,
că istoria românilor și cea universală i-au oferit idei și viziuni
speciale, că oricum, el scrie o altfel de poezie după un ritual
propriu, bine canonizat în timp, însă, de maeștrii spirituali pe
care i-a frecventat, că valorile creștine și cele zalmoxiene i-au
afectat scrisul și modul de a transmite mesajul
liric.
Constantin M. Popa reține:
„Robit de cele trei lacăte ale crezului său (Zalmoxis, Miorița și
Meșterul Manole), Ion Pachia-Tatomirescu face un gest de frondă
considerând că <<duminica poeziei>> sale va fi
apocalipsa din Noul Turn
Babel (vezi revista
<<Transilvania>>, nr. 6/1884)” (O viziune asupra
spațiului spiritualității românești, p.
306).
Ceea ce atrage atenția la
poezia aceasta este crezul poetic marcat de vânturile vremurilor și
o relativă siguranță a viziunii poetice. Poezia are rădăcini
puternice, una venind dinspre Eminescu, alta dinspre poezia
populară, alta dinspre poetica materiei în mișcare din eternitate
în secunda fragilă. Totul este afectat de o viziune paradoxală și
uneori ludică asupra existenței. Poemul poate fi uragan, holopoem
cu metafore supraetajate, există un Sisisf care mișcă metaforele
înspre mesaj. Galaxia intră în cele mai mici părți ale universului,
orizontul vălurește sub presiunea cuvintele forjate de inspirația
artistului care stă cu ochii pe finalul
universului.
Așa cum lumina se descompune
în culorile esențiale ale creației, tot așa și destinul poetului se
descompune în nenumărate taine violet, indigo, albastru, verde,
galben etc. Cităm: „Ce cruntă fu soarta Poetului în iarna/ unui
preistoric violet…” (p. 9). Cu fiecare anotimp
soarta se schimbă și intră în alte vibrații ale universului.
Concluzia: „Și-astăzi, atât de normală-i soarta poetului/ sub
curcubeul perfect arcuit peste livezi de meri aliniați,/ pe care
stau încolăciți șerpii tuturor semințiilor,/ ademenindu-te cu
fructu-n piele-mpurpurată/ și-mprumutată de la iubitele noastre
coaste,/ cele de toate raiurile…!” ( Ce crunt-normală, soarta
poetului, p. 9).
Sensibil la amprenta
românească, poetul aude foșnet de zâne valahe-n ii de omăt…
Motivele poeziei populare pătrund în cămările interioare și
versurile se destind cu armonie și în lumina unei frumuseți
unice:
E vineri și
plouă
de parcă-ar curge lacrimi de
lebede negre pe ouă,
de parc-ar curge lacrimi
pistruiate de vrăbii,
în curcubeie, din bobițe de
rouă;
mijgură-ntîi, apoi plouă
mărunt, pufos și-ncă luminos,
pe cămășile arborilor din fir
gros-abanos;
plouă parcă și dinspre
pământ, îndărăt,
și-aud foșnet de zâne
valahe-n ii de omăt… (Și-aud foșnet de zâne valahe-n ii de
omăt…, p.203).
Istoria oferă sensuri
multiple individului și poporului din care face parte, istoria are
argumente și forțe subtile care se insinuează prin faptele
românilor:
Știu
că Măiastra a
zburat
și nu se va mai
reîntoarce
în vârful sacrei
columne
până nu veți reuni
Dacia
strămoșească
și
multimilenară,
ca-n vremea lui
Burebista,
ori ca-n vremea lui Regalian
–
strănepotul
neasemuitului
rege-erou, Decebal…
(Sufletele eroilor valahi, p. 176).
Ion Pachia-Tatomirescu la a
70-a ocolire a soarelui și-a păstrat vigoarea mesajului de care a
fost preocupat o viață, deși ia, aparent, în joacă lucrurile,
poezia sa are ceva din tăria fenomenelor care se petrec în
piramidă, chiar dacă el locuiește o piramidă extraplată. Simbolul
este pertinent, evreii au răsturnat piramida și au făcut-o cort
al întâlnirii cu Dumnezeu, șansa aceasta este și pentru cei
care au rămas sub umbrela spiritualității românești. Opera a
început cu un volum simbol și a declanșat responsabilitatea:
Muntele… Titlurile cărților sale
demonstrează că resurse poeziei românești sunt mereu proaspete:
Dumnezeu între sălbatice roze, Bomba cu neuroni, Fulgerul
sferic, Salmi, Compostorul de nori, Despre fructul curcubeului,
Caligraful de salmi…
Acceptând poezia ca formă de
cunoaștere prin cântec și ritual, Ion Pachia-Tatomirescu acceptă
limitele impuse de Dumnezeu omului, o face lucid, iscând poeme care
scrijelesc diamantul dimineților din cultura română. Ritualul său
este a unuia cu ținută academică și bazat pe idei solide, pe
istorii care pun baza piramidei extraplate. Dumitru Velea scrie
despre autor: „Îi rămâne poetului, care conștientizează aceste
limite tragice, doar ruga către divinitate.
<<Inspirația despletită>> a poetului, sesizată de la
început de Vladimir Streinu și aproape constantă în creația sa, se
împletește într-un singur șuvoi al cuvintelor spre a deveni
rugă. Poetul apelează la datele cunoașterii omenești, le
aduce ca mărturie că s-a zbătut întru cunoaștere, să afle cele două
porți de intrare și ieșire, izvorul fotonilor, al luminii…”
(Reîntâlnire sub <<etern-sigilatul chepeng>>, p.
332 -333).
Poetul nu se sfiește să
folosească cuvinte banale, uzuale de altfel, pentru a-și exprima
viziunea și pentru a declanșa ritualul în piramidă. Simbolurile
sunt multe, ele s-au adunat sub magnetul versului, au coagulat în
mesaje unice și solide. O analiză adâncă a
poeziei sale se impune, literatura română este, uneori, incomodă
chiar pentru români. Dialogul permanent cu iubita, cu Muza
Bunișoară, cu eroii faptelor românești, dovedește dinamismul care
străbate poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, energiile care sunt
modelate de fotonii care curg pe sub ușa de la intrarea în
piramidă. Totul dublat de o zicere cu un ușor luddism bine
temperat. Cartea îl prezintă pe scrib prin opera sa, prin viața sa,
prin textele criticii literare, prin hora în care a fost prins de
românii purificați prin focul asprelor cuvinte. Poetul este, așa
cum afirmă, un dac-pandur de la piramida extraplată, a creat
universuri accesibile pe rouă, menite să pătrundă în memoria
cititorului, introducându-l în sărbătorile
Zalmoxianismului, modelate de creștinism, de la al treilea cântat
de zori al cocoșilor, spre sferele înalte ale
universului.
Constantin
Stancu
*Ion Pachia-Tatomirescu,
De-a fotonii (poeme), 347 pagini, Timișoara: Editura
Waldpress, 2017
Sursa: Revista
Banchetul, nr. 19-20-21/2017
.jpeg)
.jpeg)
