Noul pământ
Lui Cliff McReynolds
Cât spațiu încape în ochii mei
slabi,
cascadă după cascadă,
apa îmi spală sângele de mori de
vânt,
rădăcinile copacului în
aer
hrănindu-se cu resturi din mineralele
luminii.
Copiii călăresc păsări,
fluturi,
copiii hrănesc pești în aerul curbat
după mâna lor,
se aruncă-n jocuri
complicate,
cu trupuri de sferă sau
cub.
Femeile nasc idei de
carne,
stropul de ploaie ce se prelinge pe
firul de iarbă
care ascunde galaxii și planete de
clorofilă.
Totul a devenit real, nu contează cum
mă văd
cu ochii mei de fier și
rugină,
contează cum mă vede El
în coapsele lui Adam cel
Mare,
soldatul cu sulițe de argint și
pieptar înmiresmat.
Deasupra acestei lumi plutește
luna,
oglindă în care se reflectă pământul
cel vechi și
oameni albaștrii din care s-a ridicat
infinitul.
Amintirea păsărilor, fluturilor,
peștilor,
a copiilor într-o lume care a
glisat
după umărul timpului, ca o aripă
căzută.
