Ca de fiecare dată în decembrie ne amintim de
Revoluţia din 1989, comemorând, analizând şi,
uneori, din nefericire, denigrând. Îmi propun ca în două
postări să prezint modul în care am simţit eu, copil fiind,
comunismul, respectiv Revoluţia.
Am trăit nouă ani în comunism, majoritatea timpului
petrecându-l la ţară, în Moisei, Maramureş, acolo unde m-am şi
născut.
Cele mai vechi amintiri ale mele datează de la vârsta de
trei ani, din 1983, când mama m-a dus la un fotograf dintr-un
oraş apropiat, Vişeu de Sus, pentru a face prima mea poză
la patru ace. Am fost îmbrăcat în costum, cu cravată şi cu
nişte pantofi care mi se par acum cel puţin stranii, parcă erau
albaştri sau ceva de genul.
Fotograful şi mama m-au aşezat în picioare pe un scaun, un
celebru taburet, aflat la mare concurenţă cu mai vânatele scaune cu
spătar, în faţa unui calorifer, într-un decor aproape
sinistru, dar care surprinde viaţa de zi cu zi din comunism.
Iar rezultatul îl vedeţi în partea stângă.
Ca să fiu puţin exigent, aş zice că fotograful a cam ratat
poza, dar tocmai aceste mici nereuşite, prezenţa scaunului,
a caloriferului şi a unei părţi a mâinii materne, îi
imprimă o valoare sentimentală de nepreţuit. Şi când te gândeşti că
azi copiii au mii de poze şi de filmuleţe, făcute cu aparate din ce
în ce mai HD, dar care nu mai surprind emoţia.
Evident, comunismul de la ţară a fost diferit de comunismul
de la oraş. Şi cu atât mai diferit la Moisei, într-o zonă de munte
nefertilă, scutită de colectivizare. Majoritatea locuitorilor din
zonă lucrau la minele de la Borşa.
Din cei 9 ani de copilărie comunistă am rămas cu câteva
senzaţii acute, vizuale, auditive şi chiar olfactive.
Îmi amintesc lungile seri de iarnă în care se lua
curentul şi în care vecinii care aveau o baterie cu bec erau
nişte zei, la care mergeam să nu orbecăim la lumina unei
lumânări.
Îmi revin în minte aglomeratele autobuze miniere care
transportau muncitori chiar de la 60 de km de Moisei către
promiţătoarea exploatare de la Borşa, în care se amestecau
mirosurile de pufoaică transpirată şi de spirt, cu
vorbele într-o limbă necunoscută mie, despre care am aflat
mai târziu că este ucraineana, folosită de minerii ce veneau
tocmai de la Poienile de Sub Munte sau de la Ruscova.
Căminul cultural era centrul vieţii noastre de duminică.
Acolo, am plâns la filmele indiene, l-am admirat pe Sandokan,
tigrul Malaeziei şi eram alături de Mărgelatu şi Buză de Iepure, în
schimbul unei sume pe care nu mi-o amintesc, dar care gravita în
jurul a doi lei. Căminul mirosea a vechi, a şoareci prezenţi peste
tot, dar ecranul acela ne fascina. Tremuram când auzeam muzică la
difuzoarele instalate de nenea Petrică (moiseienii îşi amintesc de
el!), deoarece era preludiul unui film de calitate.
Aş putea continua mult şi bine: să scriu despre străvechiul
şi enervantul televizor pe lămpi al cărui nume îmi scapă, dar
care m-a terorizat cu lampa lui PL 500, n-o să uit niciodată
această denumire!, care se ardea din 3 în 3 luni şi ne obliga
să-l ducem la atelierul de reparat televizoare, ca pe un rănit,
într-o pătură, unde îi venea de hac uncheşu Dumitru al
Horjului, ceteraş şi ceasornicar de viţă aleasă, pe care îl
evocă atât de cald prietenul meu întru promovarea Moiseiului,
Vasile Danci Moroşanu, în acest articol.
Dar mă opresc aici, pentru a-i menaja pe cei născuţi după
Revoluţie, care cred că am intrat de mult pe terenul
SF-ului.
RSS
