Când m-am trezit pe peronul gării, cu geamantanul într-o mână și cu lacrimile în cealaltă, îmbrățișându-mi părinții si făcând promisiuni lungi, deși știam că despărțirea nu avea decat 100 de kilometri lungime și vrea 5 ani latime (și ăia cu vacanțe lungi și weekenduri pe acasă), am simțit că a venit acel moment, în care trebuia să recunosc că viata-mi urma sa fie în propriile maini.Perioada studentiei m-a trezit insa din vaicareala de copil care se credea in siguranta doar "sub fusta mamei" si m-a fortat sa accept Bucurestiul "cel infiorator", ca pe un rau necesar, aducator de oportunitati pe care orasele de provincie nu le pot oferi.A aparut firesc si dragostea, in peisajul gri al fostului si indepartatului Mic Paris, echilibrand doruri si goluri adanci din sufletul meu.Astazi imi amintesc zambind ca, nimic de pe cartea lui de vizita nu a mai contat, atunci cand am aflat ca gastronomia nu-i e deloc straina, fiindu-i chiar sursa de manifestare artistic...