E un sat de munte, cu oameni rumeni în obraji, cu povești din vremea lui Negru Vodă și cu ape repezi și reci.
E un sat ce albește de flori de abia în mai, de pruni, și peri, și gutui; un sat cu tradiții și multe vorbe vechi, cu biserică de piatră și sânziene la porți.
E un sat de munteni, cu miros de mere coapte și stele căzătoare la geam, cu câini ciobănești și opinci în pridvor.
E satul copilăriei mele, tărâmul fără timp și fără goliciune.
Prea sus, ca sa fie poluat,
prea mic, ca sa fie dărâmat,
prea natural ca sa fie sufocant,
dar prea departe, ca să fie regăsit de nepoți și strănepoți.
Drama satului de munte, îmbătrânit și mult prea tăcut, e drama bunicilor și părinților lăsați în urmă, prinși într-o lume arhaică, prin rădăcini ce nu se vor desprinde niciodată.
Fac parte din acea categorie de copii, care a în...