INTERVIU PE O TEMĂ
DATĂ
Revista „Discobolul” m-a invitat să
particip la o ancheta ce a fost publicată în numărul 1/2009,
intitulată:
„Metamorfozele
curentului anti-eminescian”
(de la Alexandru Grama
până la postmodernişti)”
1. Ce rol credeţi că au jucat
detractorii, scepticii, profitorii, zeflemitorii în receptarea
operei lui Eminescu, (în timpul vieţii şi după
moartea poetului)? Cum ar fi arătat Eminescu
fără ei?
Răspuns:
Detractorii şi ceilalţi
„specialişti” în opera lui Eminescu au avut un
rol important în epocă în sensul că au pus şi mai mult în lumina
opera de excepţie a poetului român, cu cât a fost mai atacat marele
poet a rezistat prin operă şi prin mitul care s-a format în jurul
său, la orice atac opera sa a rămas în picioare, iar poezia sa a
căpătat mai mult mister.
A fost atacat de cei care şi-au dorit
un nume, e comod să distrugi dar e greu să rămâi fidel darurilor
tale, cu orice risc. Fidel crezului său literar, Eminescu şi-a
sacrificat viaţa personală, iar detractorii au văzut aici un punct
slab, omul fragil în epocă, dar asta a creat tensiune internă care
a curs în operă.
Din punct de vedere al valorilor
creştine Eminescu nu a fost fidel unui crez biblic, aici pare
vulnerabil, omul universal a dorit să cunoască marile aventuri ale
cunoaşterii şi a renunţat la stabilitatea credinţei, expunându-se
personal, dar spre finalul vieţii a înţeles şi s-a întors spre
Dumnezeu, s-a spovedit şi s-a eliberat. Această tensiune a
existenţei l-a expus, dar a rezistat prin poezia care s-a deschis
spre dragoste, spre natură, spre căutarea fiinţei iubite, spre
muzica interioară a scrierilor, tristeţea sa s-a metamorfozat în
vers.
Pentru că cei care l-au atacat au
privit literatura static, nu dinamic, l-au rupt din context pe poet
şi asta nu este corect, dar valul iscat de poet s-a răzbunat,
literatura română a ivit alţi poeţi care i-au fost datori: Lucian
Blaga, Nichita Stănescu, Ion Barbu… Fără Eminescu, tiparul poetului
român în ceara roşie a literaturii vii, pecete
pentru cultura română, altfel ar fi arătat
sufletul românesc, mai sărac cu o seară pe deal în faţa
universului…
Chiar pentru un student la filologie
poetul poate constitui ceva greu de explicat, un mânuitor al
cuvântului care nu ţine cont de elementarele reguli, normale într-o
lume normală. El are curajul, schimbă genul (sfinx e tratat ca
feminin), sau pluralul (torţă devine torţii),
sau inventează cuvinte (heinizat – în felul lui Heine), e o
libertate pe care şi-o asumă. De fapt prea - plinul sufletului său
nu rezistă regulilor simple gramaticale, limba română devine un loc
prea îngust pentru creator, libertatea sa e libertatea geniului, la
intersecţia cu nebunia, poate tot un poet sa înţeleagă asta, pentru
restul e greu de primit şi atunci a-l ataca pe Eminescu devine
simplu, dar e mai greu de înţeles. De fapt limitele limbii române
sunt forţate la poet, el este stăpân peste limbă în timp ce
detractorii sunt stăpâniţi de limba română. Acest val se va extinde
şi se va vedea exemplar la Nichita Stănescu, care s-a jucat cu
alese cuvinte până acolo unde sunetul nu mai are reguli, ci
trăieşte.
Dacă Maiorescu sau Gherea le-au
acceptat, văzând în el frumuseţea poetului în timpul vieţii sale,
cei superficiali nu l-au înţeles, invidia, sau ura, poate, le-a
întunecat ochiul.
Anghel Demetriescu scria, din postura
poetului frivol şi manelist în stilul vechi al literaturii
române:
"Aşadar, poet în suflet, dacă
vreţi, dar aşa de puţin format încît nici nu ştie să exprime ceea
ce poate că simte, întrebuinţînd figuri neînţelese, înşirînd unele
după altele cuvinte care nu produc nici un sens, sfidînd gramatica
şi analiza logică, şi prin urmare fără farmec şi precizie în
limbaj, torturînd necontenit rima şi ritmul, şi prin urmare fără
uşurinţă posibilă în versificare – iată cum ne apare dl Eminescu.
Persistăm a crede că, dacă, în locul laudelor exagerate care au
putut umfla vanitatea poetului fără de a-i creşte meritul, s-ar fi
dat de la început d-lui Eminescu sfaturi severe dar juste, studiul,
reflecţiunea, cercetarea mai cu amănuntul a versurilor sale l-ar fi
împiedicat de a mai da publicului nişte producţiuni atît de
incorecte, de neterminate, încît mulţimea greşelilor formei ne
împiedică a zări chiar scînteia
inspiraţiunii".
Pe la 1891 Alexandru Grama din Blaj
scria:
"Eminescu n-a fost nice geniu, nice
cuprins de lumea ideală, ci un biet versificatoriu, tare de rînd,
tîmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi
tendinţele sale... “.
Dar problema
rămâne deschisă, moldovenii de dincolo de Prut îl consideră o
persoană controversată, maghiarii îl resping pentru că lumea şi
programa şcolară din Ardeal ar fi mai simple fără
de Eminescu. Pentru că poetul a fost un apărător
la românilor, în zona lor fundamentală, instituţia bisericii
catolice l-a considerat un inamic şi a procedat în consecinţă. Se
cunoaşte faptul că poliţia austro – ungară l-a urmărit şi l-a
atacat în mod direct, omul Eminescu fiind redus la tăcere prin
metode specifice serviciilor secrete.
Fără detractorii din timpul vieţii
sale, Eminescu ar fi trăit altfel, poate mai mult şi poate ar fi
realizat o altfel de operă, pentru că potenţialul prefigura opera,
operă care s-a realizat ulterior cu alţi mari poeţi români, dar
oricum presiunea existenţei s-a elibera prin scrierile sale nu
numai din poezie, ci şi din proză sau din publicistica de excepţie,
model pentru un ziarist care se doreşte trăitor din
idee.
2. Ce ne puteţi spune în legătură
cu metamorfozele curentului anti-eminescian?
Răspuns:
Metamorfozele au pornit de la invidie
şi au culminat în politic, dragostea de ţară a poetului a ajuns
monedă de schimb pentru politicieni şi pentru oamenii de cultură
care au dorit să ajungă oameni politici, evident că Eminescu a fost
cel care a definit cel mai corect dragostea de ţară şi asta se
poate citi în opera sa de ziarist, una la dispoziţia poporului,
greu de cumpărat şi greu de manipulat. De acest exemplu s-au izbit
cei care au încercat să se folosească de Eminescu, nu să înţeleagă
demersul său. Au trebuit să se schimbe forţat, devenind
penibili.
3. Care este graniţa dintre un
critic exigent şi un „detractor”, în cazul de mai
sus?
Răspuns:
Criticul exigent priveşte la operă şi
la efecte ei în literatura şi cultura română, detractorul priveşte
la forme şi la sine ca etalon de raportare.
De semnalat următoarea lucrare,
într-un fel de referinţă: Alexandru
Dobrescu, Detractorii lui Eminescu. Editura
Junimea, Iaşi, 2002. Autorul dă o definiţie a detractorului, (
profesie liberală, după directiva europeană !) parcă pentru a
lămuri apele, deşi cam toată lumea intuieşte ceea ce poate fi un
detractor. Detractorul este, conform lui Alexandru Dobrescu – în
accepţia curentă, persoana care lucrează cu bună ştiinţă la
ştirbirea (sau distrugerea) bunei reputaţii a cuiva“. E o definiţie
frustă, dar care cuprinde în ea esenţa. S-ar mai putea adăuga
faptul că acest liber profesionist trăieşte mai bine decât cel care
iubeşte literatură şi prin faptul că e o persoană prinsă pe statul
de plată, cu drepturi de autor în legalitate, pentru că în spate
are pe cineva, undeva. Din păcate e o prea mare aplecare spre
aceste aspecte întunecate ale literaturii, e o un fel de reflex, la
modă după anul 1989, să critici, pentru că înainte se lăuda şi dacă
e aşa în politică, e bine şi în literatură, e pe
val.
Poate ar trebui să omitem pe
detractori, să-i amintim mai rar, iar în spaţiul public real sau
virtual, poate sonor, să fie auzite poeziile lui Eminescu, recitate
de mari actori, pentru ca tinerii şi iubitorii de poezie să poată
lua contact direct cu versul care mângâie inima omului. Nimic din
ceea ce este omenesc nu lipseşte operei poetului, iar contactul cu
opera atinge fiinţa celui dornic de o viaţă
spirituală bogată.
Diferenţa dintre un critic
exigent şi un detractor e diferenţa dintre Titu Maiorescu şi Petre
Grădişteanu ( interesant nume, care ar trece neobservat dacă nu ar
fi făcut pe contabilului printre cuvinte ),
autor de texte despre scrierile celor de la Junimea, în
epoca numită Eminescu.
4. Credeţi că Eminescu a fost tema
disputelor, în acest timp, sau ţintele au fost
altele?
Răspuns:
Eminescu a fost tema disputelor pentru
că modelul a provocat aceasta, dar au existat şi ţinte care au
generat din acest lucru, ţintele politice, de stil, de înţelegere a
omului – poet, de egoism, sau mai practice: poţi lua un doctorat
scriind despre Eminescu, fără să-i înţelegi laboratorul de creaţie
şi poezia, analizând frust bibliografia pusă la dispoziţie de
mijloacele de informare accesibile acum oricui.
Faci parte din grupul select al
elitelor, poţi să critici pe Eminescu !
În timp Eminescu a fost revendicat de
elitele comuniste, până în anul 1989, pentru că el constituia
etalonul comod al propagandei oficiale. S-a format în acea perioadă
un prag psihologic nereal, Eminescu nu putea fi depăşit, conform
propagandei, astfel poeţii generaţiei 60 – 80 nu s-au mai putut
exprima deplin, erau cenzuraţi şi eliminaţi în mod subtil pentru că
trebuia făcut loc lui … Eminescu, susţineau … politrucii, erau
evenimente importante în luna ianuarie sau iunie şi atunci era pus
acolo poetul definitiv, statuie de ceară în festivalul cântecului
beat, manea politică la modă.
Chiar şi elitele Gărzii de Fier şi-au
însuşit imaginea lui Eminescu, o imagine comodă, exemplară,
conformă cu ideologia acestora, care îi acreditau starea
mesianică.
Astăzi unii îl vor canonizat, trecut
în rândul sfinţilor, chiar dacă el este poetul şi nu
teologul. Au circulat tot felul de iniţiative în acest sens,
sunt de notorietate.
Un spectacol ciudat şi chiar televizat
a fost emisiunea de cursă lungă „Mari români”, susţinută de
televiziunea naţională, unde, la ore de maximă audienţă,
organizatorii, în anul 2007, au înţeles să opună lui Richard
Wurbrand, cunoscut creştin român la nivel mondial, pe Eminescu, de
teamă că un creştin evanghelic ar putea să fie ales pe un loc
important, ştiind fiind că religia naţională este ortodoxă. Iar
Eminescu a fost trimis în … luptă, mort fiind …, dar viu în mapa de
propagandă…
Direcţiile detractorilor lui Eminescu
sunt contradictorii, conform cu interesele lor şi ale celor care îi
manipulează, iepurele iese din pălărie acolo unde nu te
aştepţi.
Dar timpul îşi are logosul de partea
sa, impactul internetului, a informaţiei totale şi a tehnicilor de
manipulare, vor altera imaginea poetului, vremea îşi va alege
oamenii, probabil poezia scrisă de computer va fi mai
spectaculoasă, poemul electronic va tinde să bată poemul scris cu
pana, iar modelul Eminescu reproducându-se prin alţi poeţi,
fotografia tradiţională va rămâne una etalon, dar alb – negru, în
comparaţie cu fotografia color a momentului.
Dar cred că poeţii ştiu să-l pună în
lumină cel mai bine pe Eminescu.
Astfel poetul Marin Sorescu, evaluând
poetic tema Eminescu, a concluzionat clar că tot ceea ce are mai
frumos România, dacă trebuie să poarte un nume, atunci se va putea
numi Eminescu… Asta în ciuda detractorilor…
Iată ce scrie Nichita Stănescu, despre
poet şi limbă, arătând direcţia:
„ Niciodată limba nu poate fi a
unuia singur, chiar dacă el se numeşte Eminescu.
Numele ei este numele întregului
nostru popor, viaţa ei este destinul acestui
popor.
Mai doarme când din când în când în
trupul unui poet, dar pleacă repede însângerată de istorie. „
Respirări - Editura Sport – Turism, Bucureşti -
1982
Din punctul meu de vedere, subiectiv
bineînţeles, Eminescu e un mare poet universal pentru că poate fi
citit în cuvintele şi dincolo de cuvintele marilor poeţi români
prin spiritul şi logosul său etern şi asta mi se pare direcţia
corectă.
Întrebări:
Redactor
şef,
Redactor,
Aurel
PANTEA
Mircea STÂNCEL
Răspunsuri: Constantin Stancu,
Ianuarie – februarie 2009, în revista „Discobolul”
Alba-Iulia.
