Lumea lui
Daniel Marian: interiorul unei secunde
Daniel Marian s-a eliberat de
povara poemelor sale prin volumul Lumea de la capăt*, un
salt peste timpuri dense. Treizeci de ani de poezie sub umbra
îngerului. O antologie, o sinteză a viselor materializate, sub
semnul editurii Contrafort din Craiova, în anul 2016. Orele
albastre au fost depășite. Efortul său este vizibil, salvarea poate
veni și prin poezie, limitele versurilor aduc în matcă iluziile de
fiecare zi. Oricum, Daniel Marian iubește poezia și poeții care
veghează la nașterea poemului real. Un titlu care sugerează
posibilitatea reînnoirii lumii sunt cupola
poeziei.
Întâmplări personale
speciale, o istorie în mișcare, mitul credinței care mișcă îngerii
în poem, cultura care marchează destine, toate se încheagă sub
pielea poeziei.
Dinamica poemelor sale se
mișcă de la stările facultative la poeme libere, la exercițiile de
zbor. Traseul multiplică poemele în fiecare noapte, sunt poeme
discrete, de rezervă sau poeme de lux. Poetul privește poemul ca pe
o prezență evidentă, ceva viu care flămânzește la fereastra
poetului. Comunicarea dintre poet și lume este una a sufletului
care se deplasează de la vest spre inimă, alergarea se face din
poet în poem. Apare febra înțelesului, poemul cu muză, se aud pașii
poetului la malul ploii de vară. Când iubirea se ivește în zonă,
poemul nu se poate cuprinde în toate poemele lumii. Nemurirea
devine posibilă cu veioza la căpătâi, cu moartea care nu are loc de
cuvintele poetului. O, câte poeme rătăcite, ele nu mai ajung la
poet, există o limită a timpului, o răscruce de
suflet…
Daniel Marian este un generos
cu sine, își lasă poemele să-l caute.
Salvarea sa, mirarea sa,
foamea sa de cuvinte se realizează în această carte. Tehnici vechi
și inspirații noi, urmele unor poeți care au stabilit jocul în
istoria literară, toate vădesc respectul religios, putem spune,
pentru poezie.
Sunt unele poeme reușite, la
ele nu se mai poate schimba ceva. Reținem:
în pauza dintre
două
acte de
tristețe
stăm încleștați în interiorul
unei secunde
și nu ne
vedem
în interiorul unei
secunde
de apă – sau de
cer
de care ne-a fost sete toată
viața (poem de circumstanță -3, p. 75).
Daniel Marian folosește
grafia modernă, semnele de punctuație s-au evaporat sub temperatura
ideilor pe care le subliniază cu delicatețe. Se aliniază generației
grăbite, deși își elaborează textele cu migală și atent la detalii.
Are capacitatea de a folosi cuvinte obișnuite pentru a exprima
stări complicate. El se aruncă în interiorul unei
secunde!
Versurile sale surprind
inefabilul, poezia aceea unică din poezie: „toamna albul de prin
copaci pica/ lăsând să se vadă moartea” (contele de snagov,
p 92).
El reușește să capteze
clipele astrale ale zicerii: „se băteau monede cu chipul ploii”
(încă nu se terminase lumea, p. 93).
Lecturile intense,
curiozitatea pentru literatura corectă politic din punctul de
vedere al poetului flămând, se simt în tot volumul, el încearcă și
reușește, să se integreze în tradiția cărților care sunt semne
pentru cercul poeților sinceri.
Marian smulge din labirintul
vremii stării speciale: „pașii mei prin catedrala răsăritului/
monumentala înclinare a frunzelor/ spre lumină/ iar tristețea ce
stătea în capul mesei/ umbla desculță” (odată, p.
95).
La finalul volumului, el se
pleacă umil sub destin, moartea este o transformare a iubirii în
albastru:
a venit moartea mi-a
zis:
- ia-mă în brațe sunt
caldă
mai caldă decât toate
celelalte
tu moarte încearcă pe mine
iubirea
și lasă-mă până la schimbarea
banilor pe vise
până la
capăt
mă sprijin de sabia unei
lacrimi
până la albastru cel mare și
albastru (deocamdată, p. 174).
Cartea ne prezintă un
curriculum vitae literarși, la final, postfața cu un titlu
filozofico-teologic, Întrebări despre om, de Alexandru
Cîrțu, date necesare pentru înțelegea fenomenului poetic la Daniel
Marian, viața unui om în căutarea sinelui.
Reținem explicarea
inexplicabilului la poet:
De sub mantaua lui Nichita
Stănescu răsare, personajului gogolian, Daniel Marian. De la
ortografia lui Nichita Stănescu, prezentă încă de la pagina 5, spre
forma de exprimare și ideile, multe și amestecate constituind
grinzile de rezistență pe care se ridică, aidoma unei construcții
solide din beton armat, universul poetic. Dar și betonul, depășind
o anumită înălțime, poate lăsa ochiului impresia că
zboară (p. 176).
Daniel Marian este ironic cu
starea poetului, totul este sub semnul unei relativități cu ștaif,
a unei șoapte pe care urechea poetului o percepe în zgomotul și
furia lumii: „noapte în care Dumnezeu își adună îngerii blonzi/
noaptea în care cuvintele-s greieri cu chef de greiereală cri”
(elegia nopților greșite, p. 159).
El nu ezită să-și asume și
erorile, sunt erorile ivite sub tensiunea dorinței și necesității
de a scrie despre interiorul clipei. Uneori se lungește, îl
pasionează acțiunea lirică a personajului principal, poetul
neastâmpărat, își depășește limitările prin sinceritate și
umilință. Este conștient de acest lucru și aceasta dă tărie poeziei
de a rezista la eroziunea timpului.
La final, pentru că toate au
un final, editorul explică nașterea cărții: „Acest volum
reprezintă, în sine, exprimarea unui dublu orgoliu; al autorului și
al editorului. Autorul a dorit să exprime, poate pe deplin,
gândurile care-i trec prin cap. Editorul a încercat să facă o carte
frumoasă, aidoma celor dinaintea lui” (Colofon, p.
201).
Constantin
Stancu
*Daniel Marian, Lumea de
la capăt, poeme, Craiova: Editura Contrafort,
2016
Sursa: Vatra veche, nr.
5/2017
