#1
făceam același lucru și în cazul mașinilor, doar că mi se păreau mai mereu încruntate și supărate. se luminau la față doar când apăsa cineva pe manetele potrivite ca să le facă să gâfâie și să se miște de pe loc. când nu se întâmpla asta însă, puteai oricând să te uiți pe geamurile lor și să vezi ce e înăuntru - fiecare lucru avea un scop precis. da, rareori se mai abat lucruri de la regulă - crucile atârnate de parbriz deși.. pentru cei care și le pun și ele au un scop deși de fapt sunt în mașină un simplu accesoriu.
lăsând la o parte discuția despre lumea văzută în luminile unei mașini, voiam să spun că deși pentru acea oana care nici măcar nu știa să scrie sau să citească casele și mașinile se asemănau prin faptul că aveau chip, la fel cum aveam și eu - erau diferite. cineva, acum ceva timp, era ferm convins când a scris că o casă este o mașină de locuit. percepția sa dorește cu siguranță să schimbe ceva în felul în care oamenii locuiau pe vremea aceea, și unii chiar i-ar putea da dreptate. este adevărat că în orice locuință avem locul pentru dormit - dormitorul, locul pentru gătit - bucătăria, etc. putem să vedem asta pe orice plan pe care ni-l oferă cei cu imobiliarele. însă atunci când liniile se transformă în pereți iar dreptunghiurile devin spații, știm foarte bine că niciodată o încăpere nu este destinată numai unui singur lucru. pe lângă faptul că da, putem să luăm prăjitura cu noi în sufragerie pentru că vrem s-o savurăm în timp ce ne uităm la film sau invers, mai luăm o carte cu noi în bucătărie când ne bem ceaiul dimineața, camerele se transformă mult mai mult. și, la fel cum poate ne miră cel mai mult - copiii văd acest aspect cel mai bine. oricând masa din bucătărie poate deveni cel mai bun ascunziș în care citim și chiar adormim.. cu cartea în mână sau chiar scara blocului devine un adevărat loc de joacă.
chiar dacă toată lumea aleargă după metri pătrați, o singură cameră poate deveni, și nu numai în ochiul arhitectului, un șir de spații care comunică și chiar le stă bine împreună. și aici intervine planul liber, care susține cu tărie același lucru - că numărul de posibilități pe care le avem în același spațiu sunt infinite. astfel, casa se reinventează. relațiile dintre oameni se reinventează. femeia nu mai trebuia să se izoleze în bucătărie atunci când gătește, dar din păcate unui copil i-ar fi mai greu să se ascundă prin colțuri..
și oare, ce se întâmplă în aceste spații care, aparent, nu au o funcțiune anume? îmi aduc aminte cum, în copilărie, luam patru perne din canapeaua bunicii și le sprijineam de un birou și trei scaune ca să-mi fac locșorul meu în care să mă pot 'ascunde' și să mă joc cu păpușile. mai apoi, în balcon, între masă și alt scaun am pus două pături și stăteam ziua cu lanterna și citeam acolo cât să simt că în tot apartamentul ăsta al bunicilor, desfășurat pe orizontală, eu puteam să am un loc făcut de mine, în care să aleg eu dacă vreau să stau în siguranță, sub pătură, sau să visez, suită pe masă.
mai mult de atât, la fel cum un simplu pătrățel - balconul bunicii mele permitea astfel de "spații", o casă cu subsol, parter, (etaj) și pod te face să privești astfel locuirea și... lumea. subsolul este locul ăla în care, chiar fără să ne gândim, adunăm lucruri care toate, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt amintiri. tot acela este locul în care ne putem refugia în caz de pericol.. la fel cum omul se întoarce, atunci când se simte amenințat, la acțiunile pe care le făcea în trecut, când totul era la locul lui.
este necesar să parcurgi o anumită distanță, un anumit efort pentru a privi lumea de sus (iar asta capătă un alt sens atunci când nu percepi asta ca pe ceva normal). de aceea, locul ăla pe cât de ușor de construit cu ajutorul unei cosoroabe, căpriori și câteva șipci poate fi acel loc unde unde îți poți proiecta visele și chiar le poți regăsi printre formele norilor. pe lângă această fațetă foarte foarte singuratică a acestei părți a unei case, să nu ne uităm că ne putem și iubi prin mansarde..