De câteva saptamâni încoace ma simt ciudat.

Trupul mi-l simt amorțit, de parca toate eurile mele s-au pierdut undeva in trecut si tot ce simt acum e o vaga amintire.

M-am lepădat de tot ceea ce mi-a făcut rău sau, cel puțin, asa am crezut. Sa te separi de tine e cea mai dureroasă despărțire, dar una absolut necesară.

Mai sunt reminiscențe a ceea ce eram odată si imi e câteodată imposibil sa îmbrac identitatea care azi cred ca e cea mai buna si cea mai reală.

Simt câteodată mai multe lucruri rele decât bune si asta doar imi amintește de cate ori am ascuns ceea ce simțeam cu adevărat.

Cat de mult timp am petrecut căutând sa câștig atenția si respectul celorlalți…

A fost un timp când eram doar o umbra a mea. Toate eurile mele plecaseră, iar eu am rămas ca o pictura antica intr-o casa ce stătea sa se dărâme.

Cu cat trece timpul mai mult, cu atât imi e mai dor de toate versiunile mele din trecut, pe care prea ușor le-am alungat. Nu le-am dat nici măcar o șansă.

Acum cred ca e puțin diferit, sau asa simt, pentru ca de fiecare data când greșesc sau nu fac ceva asa cum ar trebui făcut, imi mai dau o șansă. Si asta cred ca e felul in care învăț sa nu mai renunț la mine.