M-am ascuns de prea multe ori

In imense si amețitoare labirinturi

Am zbierat si am plâns până-n zori

Fără să pot să mă regăsesc în gânduri

Mii de fețe – hidoase si perfecte – am purtat,

niciuna la fel vreodată

Am băut veninul ce prin suflet s-a strecurat

Până mi-a distrus inima toată

Cu răni prea adânci și un imens gol in mine

Am plecat de nebună să mǎ regăsesc printre ruine

Să mă culeg dintre străini si cei care m-au avut

Să îmi iau dragostea înapoi si ce dracu’ am mai pierdut

Cu o țigară în mână si ochii ațintiți spre lună

Trag un fum și totul devine un film prost

Doare puțin si e cumva anost

Să te simți mereu pierdut, niciodată văzut

Mereu al cuiva, dar niciodată prea mult…