Cu toții alergăm care încotro. Cu toții fugim fără a mai știi dacă acel undeva este destinația potrivită. Și continuăm, tot continuăm, până trasăm un lung drum pe harta vieții. Pe drumul acesta, întâlnim diverși oameni, avem parte de experiențe, dar nu știu cum se face că ne întâlnim prea puțin cu noi. Din tot acest drum parcurs și timp risipit nu învățăm prea multe și nu pentru că nu putem, cât mai ales pentru că nu dorim. Avem alte așteptări, alte nevoi, mereu apare o nouă necunoscută și ne ia valul către alte orizonturi. Uităm să trăim în pace cu noi, cu oamenii din jur. Uităm să oferim sufletului acel popas spre tihnă. Suntem precum niște blocuri de piatră ce se lasă în voia naturii, lipsită de sentimente pure. Simțirea presupune vulnerabilitate și nu e bine azi să fii așa. Ești marginalizat, privit, scanat, arătat cu degetul. Trăirile tale nu sunt îmbrățișate de ceilalți. Natura ta îți aparține, ceilalți se raportează la alte lucruri. Pacea nu presupune egoism, presupune alăturare, comuniune, iubire, speranță. Tu ești cineva pentru cei dragi. Pentru ceilalți? O pradă ce trebuie să o prindă în capcana prejudecăților, a imaginilor lipsite de conținut. Știi, ieri m-am întâlnit cu Irina. Nu m-a recunoscut, deși am petrecut un timp bun împreună. Se pare că timpul își lasă costul în suflet.