Se poate spune că Alexandru Vona nu a fost un scriitor
prea norocos. În 1947, Fundaţiile Regale îl premiază pentru volumul
de poezie (în manuscris)Vitralii.
Manuscrisul volumului, aflat în posesia
luiMircea Eliade, a
dispărut, însă, fără urmă (în Germania apare, în 2014, un volum
numit chiar așa,Vitralii, care
conține, pe lângă cele câteva eseuri de critică literară semnate de
Vona, douăsprezece poeme ale acestuia apărute în Revista
Fundațiilor Regale). Tot în 1947, Vona, pe atunci în vârstă de 25
de ani, scrie, în numai trei săptămâni,
romanulFerestrele zidite.
Publicarea lui în România era imposibilă, mai ales că Vona urma să
emigreze, în acelaşi an, în Franţa. Romanul câştigă o oarecare
notorietate printre cei din diasporă, fiind cunoscut şi apreciat de
Mircea Eliade sau de cuplul Virgil Ierunca-Monica Lovinescu. În
ţară, după numeroase tentative eşuate, Ovidiu Constatinescu, care
deţinea o copie a manuscrisului, va reuşi să publice romanul la
Cartea Românească de-abia în 1993, după 46 de ani, iată, de la
scrierea lui. Imediat după publicare, romanul este tradus în cel
puţin trei limbi (franceză, germană, olandeză). În sfârşit,
Alexandru Vona, despre care se spune că ar fi rudă cu Elias
Canetti, se bucură, după aproape o jumătate de secol, de
recunoaștere.
I
Romanul e o finitudine
aureolată de infinit.
Nicolae Steinhardt
Nicolae Steinhardt
Ferestrele
ziditea fost scris, mărturisește
autorul, în urma unei întâlniri misterioase în prag de seară – o
experiență, cum ar spune Virgil Podoabă, revelatoare: „Într-o
seară, urcând scările unui imobil, am întâlnit, mai curând mi-a
intersectat pentru câteva secunde drumul, un tânăr care cobora
aceleași scări. Întors acasă, am simțit că trebuie să scriu, ca
să-l regăsesc şi să-l aflu… Ce anume? Noaptea, până târziu, şi apoi
toată dimineața, am scris timp de trei săptămâni. În această
perioadă nu am vorbit nimănui despre roman. Mi-era frică să nu se
curme vraja. În a douăzecea zi, când am vrut să continui, mi-am dat
seama, recitind ultimele rânduri, că s-a
terminat”.
Ferestrele
ziditeeste un roman de atmosferă, iar
nota dominantă a acestei atmosfere este
misterul. Acel tip de mister asociat unui
destin capricios care ne leagă între noi prin fire invizibile şi
tainice. Este tipul de mister întâlnit în romanele lui Emily
Brönte, în nuvele lui Henry James, în scrierile lui Kafka sau în
prozele lui Mateiu Caragiale. Este un mister imponderabil, fragil,
asemenea unei pânze de păianjen.
Universul din romanul lui Vona – un univers
atemporal şi aspaţial, evocând o lume aproape arhaică – este
susținut prin conștiința naratorului-personaj, romanul fiind scris
la persoana întâi. Mișcările introspective sunt surprinzătoare prin
imaginile sugerate şi prin comparațiile inedite pe care conștiința
le invocă pentru a-şi reprezenta anumite trăiri vagi, neclare: „Am
câteodată (foarte rar) sentimentul că nu mai sunt eu, aşa cum o
casă nu mai e ea când, stăpânii plecând, slugile ar ieși din odăile
lor şi s-ar agita după bunul plac prin saloane”. Sau: „Mă simţii
trist şi obosit. Mă gândii la sculptorul ale cărui degete rămân
brusc nemișcate în masa plastică, în timp ce făptura inexistentă se
ascunde tot mai adânc în argila devenită ostilă”. Uneori aceste
analogii – prin care este sugerat un interior hiperactiv – dau
impresia de teamă în faţa unei realități percepute la modul intens
şi intim, o teamă superstiţioasă care se ferește de denumiri
directe, clare, o teamă arhaică, primitivă,
instinctuală.
Continuarea textului aici, pe
Literomania
