Mi-a tot amintit my significant other zilele trecute despre o discuţie avută cu o cunoștiinţă, discuţie care pare că l-a și distrat foarte tare, l-a și uimit.

Eram într-o cârciumă din centru, la o narghilea, mă chiluiam citind ceva alături de un martini. Habar nu am cum a început discuţia, dar am ajuns rapid la femeile care “își bat joc de ele” și care “se trezesc singure la 30 de ani” (că de asta nu mai pot bărbaţii de grija singuratăţii femeilor care își trăisc viaţa cum au ele chef și nu cum vor ei) femei care ar trebui să fie “feminine, delicate, reţinute, pure și bla, bla, bla (zici că-și făcea autoportret).

După jumătate de oră de discuţii în care s-a simţit depășit de argumentarea mea mi-a zice “nu te supăra, ai putea să folosești cuvinte mai simple? Adică eu înţeleg ce spui, că și eu citesc, dar din experienţa mea mesajul ajunge mai bine dacă e in cuvinte simple”.
Recunosc, am rămas puţin blocată, vorbeam normal, nu ca la Sorbona. Am clipit rar, mi-a venit să-i spun că da, la omul limitat ajunge greu orice mesaj, dar am zis să fiu, totuși, amabilă și am plecat să fiu feminină și să îmi pudrez nasul la baie. Am stat sub 3 minutes, iar când m-am întors omul dispăruse. Și-a plătit nota și a rupt ușa în mai puţin de 3 minute pentru că efectiv nu a fost capabil să facă faţă unei conversaţii.

Parcă pot vedea de unde vine frica și ura unor bărbaţi spre femeile de 30 de ani care nu se spun normelor patriarhale, nu sunt niște domniţe la anaghie, iar ei au nevoie de note de subsol într-o discuţie cu ele.

No, femeile astea au pe lângă ele bărbaţi cu care vorbesc de la egal la egal, nu ţânci plini de frustrări nerezolvate care vor femei slabe și submisive pentru a se simţi ei bărbaţi.