Sunt sigură că tuturor s-a întâmplat să ne fie dor de cineva sau ceva, fie că ne place sau nu să recunoaștem asta.
Mie una mi se întâmplă destul de des să îmi fie dor: de copilărie, de orașul natal, de vacanțele la bunici, de dulciurile copilăriei...
Mi se întâmplă însă ca din când în când să îmi fie dor și de câte cineva! Și dintre toate dorurile, cred că cel mai arzător e cel de cineva... vorba poeziei (Rubaiate de O. Khayyam)
Iubirea care nu distruge nu-i iubire;
Cum jarul în căldură se preface,
Cel ars de dor uită de nopți, de zile,
Și dorul în durere se desface...
E greu să îți fie dor, însă eu cred că e și mai rău să nu îți
fie dor. A nu mai simți, asta cred că este cea mai mare
pierdere.
În seara asta vă provoc să vă gândiți la ce sau cine vă face
să simțiți în adâncul inimii acel dor arzător. Să conștientizați
asta și să vă lăsați timp să vă fie dor! Pentru că face parte din
noi, înseamnă că trăim și că simțim.
Noi avem o vorbă- ochii care nu se văd se uită; francezii însă
au spus-o altfel- departe de ochi, aproape de suflet.
Voi pe cine aveți departe de privire dar aproape de
inimă?
