DUMITRU
HURUBĂ
Să ne mai (re)amintim
de...
CORNEL
REGMAN
În sufletul meu nu există nici
cea mai mică îndoială: Cornel Regman a fost unul dintre cei mai
importanţi comentatori şi critici literari de după cel de-al doilea
război mondial, lucru datorat în mare măsură, inconfundabilului său
stil în construcţia şi desfăşurarea textului.
…Imediat după începuturile sale
de critic literar la revista constănţeană Tomis, s-a putut
constata ineditul exprimării laCornel Regman, fiindcă a fost atât
de personal, încât trebuie neapărat să-l considerăm, cu foarte
puţină exagerare, o voce unică în peisajul teoriei şi criticii
literare de la noi. Ca prim argument în sprijinul afirmaţiei de mai
sus sunt până şi titlurile cărţilor sale care, în majoritatea
cazurilor, dovedesc acest adevăr: De la imperfect la mai puţin
ca perfect, Nu numai despre critici, Cică nişte
cronicari…
Citind o singură cronică
literară semnată de Cornel Regman, fără să vrei te simţi transferat
în interes de contact cu o abordare pe o cu totul altfel de
frecvenţă a comentariului literar. În realitate el, cu o abilitate
de adevărat profesionist, proiectează brusc
cititorul într-un teritoriu al criticii literare unde sobrietatea
consacrată este dată frumuşel la o parte şi, în locul ei apare o
discretă dar fermă broderie ironico-glumeaţă, de (la) care nu te
mai poţi desprinde/sustrage înainte de o implicare şi o delectare
cu… preparatul respectând reţetaa „Regman”. Deja, vrând-nevrând,
cititorul este integrat în „păinjenişul” ideatic al criticului şi
nu-i mai rămâne decât să se lase condus de un ghid perfect
informat, un analist al creaţiei – genul acesteia nici nu mai
contează – unicat în domeniu. Dar trebuie să spunem imediat, la
prima citire, că ar fi o simplă aparenţă, o modalitate facilă şi la
îndemâna oricui, numai că lucrurile nu stau deloc aşa, ci,
dimpotrivă… Fiindcă, de fapt şi de drept, în cazul său, trebuie să
discutăm la modul extrem de serios despre unul dintre criticii
noştri postbelici cu un statut de constructor al textului cu totul
inedit, dacă nu cumva chiar special, având în vedere că el, într-o
dominantă atitudine cu ramificaţii nu rareori comice, totul
convertit fiind spre un ton cu adevărat ironico-umoristic în care
cititorul este, treptat, co-participant. Prin extensie, nu e greşit
să spunem despre Cornel Regman că poate fi etichetat drept un
critic literar dur, un analist care „nu iartă şi nu tace”, un
comentator care, şi o spun cu tot regretul, nu a făcut prozeliţi în
domeniu, pentru că, nu-i aşa?, critica literară este o
îndeletnicire sobră, serioasă şi nu se pretează la acest fel de a
vorbi despre opera literară, chiar dacă are o priză deosebită la
cititorul obişnuit. E simplu, însă, pentru a converti această
sobrietate într-o formă scoasă din albia… comună, e extrem de
complicat şi este necesar un anumit nivel de cultură şi
spiritualitate. Ceea ce e greu şi, deseori, imposibil pentru multă
lume din domeniul criticii şi analizei literare. Cornel Regman
reuşeşte acest lucru cu o naturaleţe absolut
dezarmantă folosindu-se de al său minunat şi inimitabil stil
glumeţ, zeflemist, sarcastic…
Cu toate-acestea, el rămâne unul
dintre criticii literari români relativ puţin citaţi (probabil şi
puţin citiţi), sau pomeniţi, din motive pe care le-aş numi
nedrepte, ca să nu le numesc… obscure. Desigur, şi în general se
ştie: el nu a fost un critic literar comod, dimpotrivă comentariile
sale au stârnit nu o dată, antipatii şi acuzaţii inclusiv de rea
voinţă, de subiectivism şi chiar de superficialitate. Răutăţi
omeneşti, poate invidii – de gustibus…–, sau, de ce nu?,
chiar… gelozii din partea unor confraţi sau colegi de breaslă,
fiindcă nu e la îndemâna oricărui critic literar să expedieze,
sintetic, un început semnificativ de text: „Debutant în 1981 cu
volumul de versuri «Un munte, o zi», echinoxist-optzecistului
clujean Mircea Petean i-a fost impus în anii care au urmat, ca
atâtor altora din generaţia sa, regimul postului negru, ceea ce
pentru poeţi mai ales a însemnat lipsirea de şansa editării
manuscriselor.” (Cornel Regman, Dinspre „Cercvul Literar”
spre „Optzecişti”, Editura Cartea Românească, 1997: Mircea
Petean – „Lasă-mi, Doamne, zăbava!”, p. 181). Asta, ca să luăm
aminte cum se intră în subiectul unei cronici pe frecvenţa pe care
ne transmite criticul mesajele sale.
Interesant este că în biografia
lui Cornel Regman, cel puţin din informaţiile mele, drept că destul
de succinte, în biografia lui, aşadar, nu există momente sau
situaţii pe care le-am putea categorisi ca fiind… speciale, că, de
spectaculos nici n-are rost să pomenim, fie şi în
treacăt.
Dar să vedem de unde a pornit
totul: Cornel Regman, fiul lui Ioan şi al
Victoriei Regman, s-a născut în localitatea Daneş, judeţul Mureş,
la 28 noiembrie 1919 şi a decedat la 14 iulie 1999 în Bucureşti, la
vârsta de nici 80 de ani împliniţi. Aşa cum aminteam ceva mai
înainte, urmărind datele sale biografice, nu vom găsi nimic
spectaculos, ci, eventual interesant, dacă urmărim
peregrinările sale de la Daneş, la Constanţa,
via Cluj-Sibiu-Bucureşti, ar avea ceva nuanţări în acest sens…
Astfel: între anii 1926-1930, este elev la şcoala primară din
Daneş, iar între anii 1930-1938 îşi continuă şi termină studiile
liceale, cu bacalaureat, la Liceul „Gh. Bariţiu” din Cluj, apoi,
într-o ordine absolut firească a lucrurilor, este admis la
Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, pe care o continuă la
Sibiu (mutată în oraşul de pe pe Cibin din cauza războiului), unde
şi obţine licenţa în anul 1942 cu tema Agârbiceanu şi
demonii.
Viitorul mare critic îşi începe
viaţa de după terminarea studiilor universitare ca angajat la
Inspectoratul Scolar din Cluj de unde, în 1946, se transferă, ca
profesor la Liceul „E. Racoviţă” din oraşul respectiv, funcţionând
acolo timp de 4 ani, respectiv până în anul 1950…
Apoi, pe rând, ocupă posturile de: asistent la
Catedra de literatura română a Universităţii din Cluj (1950-1952),
redactor la Almanahul literar (1951-1955)… În perioada 1955-1956 îl
găsim în funcţia de redactor la Editura de Stat pentru Literatură
şi Artă în Bucureşti (1955-1956), iar un an mai târziu, în 1957,
devine cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică din
Bucureşti, unde funcţionează între anii 1957-1963. Aceeaşi perioadă
fastă pentru viaţa şi activitatea lui Cornel Regman cuprinde şi
postul de conferenţiar la Institutul Pedagogic din Constanţa
(1963-1974) şi funcţia de redactor la revista Viaţa
Românească, între anii 1974-1979 an în care se şi
pensionează.
După acest cam telegrafic
periplu biografic, doar ici-colo amintind de preocuparea de facto a
lui Cornel Regman, să facem cunoştinţă cu literatul, criticul
literar şi omul de cultură care, aşa cum
spuneam, mi se pare mie, a fost atât de… individual în exprimare,
încât rar spre deloc a încercat cineva să-i calce pe urme… Dar,
apropo, Cornel Regman nu s-a jenat să recunoască într-un interviu:
„…contactul cu criticul G. Călinescu a fost, privind în urmă
după atâtea decenii, evenimentul hotărâtor al tinereţii mele, care
mi-a orientat preferinţele şi chiar forţele. Cronica
mizantropului (…)şi capitolele din Istoria literaturii
române (…), îmi produceau satisfacţii vecine cu
voluptatea.” (Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin
ca perfect, Ed. Eminescu, 1987, p. 245). Însă, „vina” de a
fi folosit un anumit stil în scrierile sale şi de a face trimitere
spre Călinescu, trebuie… completată şi cu un model, parcă şi mai
clar urmat: criticul Pompiliu Constantinescu, despre care chiar
publică un text in Revista Fundatiilor Regale…
Aşadar, Cornel Regman a debutat cu cronică literară în
revista Curtile dorului, din Sibiu (1941), cu textele
intitulate Transcriere în abecedar şi Ediţii de
clasici, ambele, după cum se va vedea ceva mai încolo, purtând
amprenta, sau… marca viitorului mare critic. Pentru exemplificare,
mi se pare edificator să citez din partea a doua a cronicii
publicată de revista sibiană, „Ediţii de
clasici: „Fără îndoială chiar şi vizitatorul
ocazional al librăriilor, acela care cumpără o peniţă sau un
calendar de perete, nu va fi trecut, cel puţin, cu vederea o serie
bogată de volume dispuse în teancuri masive, învelite, unele din
ele, în coperte de un galben strigător, parcă scrobit. sunt,
acestea din urmă, printre altele multe, tipăriturile unei mari
edituri şi conţin, anume, operele unora din clasicii români,
fiecare din ei bucurându-se de „îngrijirea" specială a cuiva.”
Fără vreun efort, ne dăm seama că „se făceau primele pregătiri”
pentru viitorul stil regmanian: „coperte de un galben strigător,
parcă scrobit” etc., ironie care apropia exprimarea devenită în
timp celebră şi recunoscută ca atare, inclusiv de istoria literară.
Felul său inedit de analiză, interpretare şi… neiertătoarea răutate
a comentariului va face din Cornel Regman unul dintre cei mai de
temut critici literari, dar, în acelaşi timp de-o corectitudine
admirabilă în analizarea textelor şi autorilor. Poate şi pentru
această… noutate, mai multe reviste literare îşi deschid paginile
pentru colaborările sale: Revista Cercului
literar din Sibiu (ian. – aug. 1945), Revista Fundaţiilor
Regale(Bucureşti, 1934 - 1947), Almanahul literar (Cluj,
1949 - 1954), Steaua(Cluj, 1954 ), Tribuna (Cluj),
Luceafărul(Bucureşti), Viaţa
Românească(Bucureşti), Tomis (Constanţa), România
literară (Bucureşti) ş.a. Cu toate-acestea,
Regman a rămas credincios, în ceea ce priveşte
colaborările, revistelor Tomis şi
Viaţa Românească, fără a renunţa definitiv la colaborări
sporadice şi la alte publicaţii cu profil literar. Şi, neapărat de
subliniat şi de neuitat: alături de el, în respectivele publicaţii
(în Tomis mai ales),găsim semnături precum
Nicolae Balotă, Edgar Papu, Gheorghe Grigurcu, Matei
Călinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir
Streinu, Ion Negoițescu,
Laurențiu Ulici, Marin Mincu, Nicolae
Manolescu, Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu, Alex. Ştefănescu etc.,
semnături de primă importanţă ale criticii literare româneşti. Din
acest punct de vedere, însă, Regman a fost o voce nu neapărat de
atitudine discordantă, dar sigur distinctă, fapt constatat şi de
criticul şi istoricul literar Valeriu Cristea: „o
cronică ce n-a fost niciodată "de susţinere", dar niciodată
mercenară sau în afara literaturii, dominată de un spirit şi un
stil polemic, vădind un veşnic mobilizat «simţ al
carenţelor»”.
Înaintând pe această pistă a
cunoaşterii de amănunte din viaţa şi activitatea lui Cornel Regman,
să mai notăm că „valorificarea”
editorială a lui Regman este exprimată, în majoritatea cazurilor,
de culegeri de cronici şi studii critice purtând în titluri
eticheta-garanţie a comentariilor în stilul său foarte personal şi,
cel puţin deocamdată, inimitabil: Cică nişte
cronicari(1970), Explorări în
actualitatea imediată (1978), De la imperfect la mai puţin
ca perfect (1987), Nu numai despre critici, Ed. „Cartea
Românească” (1990), Dinspre „Cercul Literar” spre
„Optzecişti„, în Colecţia „eseuri/critică”, Editura
„Cartea Românească” (1997). Evident, aici vorbim despre
originalitatea câtorva titluri atrăgătoare/simpatice pentru
ineditul lor, pentru că opera lui Cornel Regman, dincolo de
titlurile cărţilor publicate, se poate constitui într-un întreg
indestructibil în care este comentată/condensată perfect o mare
parte a literaturii postbelice, astfel că nu degeaba unul dintre
volumele sale se intitulează destul de explicit:
Cărți, autori,
tendințe,
Editura pentru Literatură (1968)… De altfel, şi pentru
a nuanţa puţin, cred că este potrivit să amintesc aici întreaga(?)
operă regmaniană:
Confluențe
literare Editura pentru Literatură (1966);
Cărți, autori,
tendințe,
Editura pentru Literatură (1968); Cică
niște
cronicari..., Editura Eminescu
(1970); Selecție
din
selecție,
Editura Eminescu (1972); Colocvial,
Editura Eminescu (1976); Explorări în actualitatea
imediată, Editura Eminescu (1978); Noi
explorări critice, Editura Eminescu (1982); De
la imperfect la mai puțin
ca perfect, Editura Eminescu (1987);
Nu numai despre critici, Editura Cartea
Românească (1990); Agârbiceanu
și demonii. Studii de tipologie
literară, studiu critic, Editura Minerva
(1973); ed. a II-a, Editura Paralela 45 (2001); Ion Creangă. O
biografie a operei, Editura Dacia(1997);
Reflexii și reflexe.
Aforisme vesele și
triste, Editura Jurnalul Literar, 1997;
Patru decenii de proză literară românească,
(ediție îngrijită de
Ștefăniță Regman, fiul
criticului), Institutul Cultural Român (2004).
Şi tot aici trebuie să subliniez o componentă importantă a criticii
literare şi a ramificaţiilor regmaniene din punct de vedere al
istoriei literare, şi anume faptul că a prefaţat unele ediţii ale
operelor lui Ion Agârbiceanu, Vasile Alecsandri,
Pompiliu Constantinescu, Pavel Dan, Ion
Marin Sadoveanu, Mihail Sadoveanu, Marin
Sorescu… Altă componentă a activităţii sale de literat au
fost (şi rămân) polemicile acide, zeflemiste şi chiar dure pe care
le-a purtat în timp, punct de vedere susţinut şi de Al. Cistelecan:
„Sâmburele concepţiei sale critice poate fi redus
la un bun simţ exigent, manifestat prompt, ca ritual ironic
spontan, faţă de orice patologie şi moftologie literară sau
critică; în general, faţă de orice tendinţă spre sofisticare, fie
ea conceptuală, fie expresivă sau de „construcţie“.
(Al. Cistelecan,
în Cultura
literară nr. 315, martie,
2011).
Şi aşa, din vorbă în vorbă,
aproape fără să ne dăm seama, ne aflăm aproape de finalizarea
construcţiei unei personalităţi care, poate ciudat pentru unii,
şi-a făcut loc prin creaţia sa subordonată şi condiţionată de un
stil rar de găsit la alţi autori şi comentatori de literatură. Mai
mult sau mai puţin convingător, Cornel Regman se impune în domeniul
criticii literare ca una dintre cele mai interesante şi importante
voci, este primit „cu braţele deschise” de tot mai multe reviste
literare sau de cultură, îşi rotunjeşte şi consolidează
personalitatea şi devine o voce în critica literară de care se ţine
tot mai mult seama… Chestiunea are şi o faţă, nu nevăzută, ci, mai
degrabă, una care adumbreşte acest proces de împlinire, fiindcă nu
toată lumea scriitoricească suportă cu plăcere un mod de a face
critică literară cu încărcătură ironică, zeflemistă şi, în unele
cazuri, distrugătoare… Astfel că antipatiile încep să prindă
contur, în destule cazuri devenind agresive, atât faţă de autor
(Cornel Regman), cât şi faţă de publicaţia care adăposteşte
asemenea materiale. Eu îmi permit să cred că scăderea numărului de
reviste în care Regman a publicat, şi „limitarea” până la urmă la
Tomis din Constanţa – în care a şi susţinut rubrica de
critică literară ani de zile – şi Viaţa Românească, nu a
fost chiar întâmplătoare în contextul celor afirmate mai sus. Pe de
altă parte, nu trebuie să trecem cu vederea – ar fi chiar o mare
greşeală! – faptul că în toate scrierile regmaniene, aspect care
ţine indestructibil de personalitatea criticului, el nu a fost un
analist şi comentator literar comod, dimpotrivă. Spiritul dominant
în tot ce a scris, dar special în critica literară, Cornel Regman
s-a detaşat de colegii săi de generaţie printr-un stil total
diferit şi nu totdeauna agreat, mai degrabă antipatizat… De-aceea,
ca să fie înţeles corect în comentariile şi analizele sale, Cornel
Regman, criticul literar, trebuie ca lectorul să dorească sincer şi
să aibă capacitatea receptării mesajului său ca pe o comunicare
sinceră, doar puţin adaptată la o lungime de undă specială, una
aparţinându-i în exclusivitate, dar pe care, generos, ne-o
dezvăluie cu fiecare ocazie. În acest fel, nouă nu ne rămâne decât,
cu un minim de efort, să ne conectăm la frecvenţă, fără a privi
lucrurile aprioric şi trebuie să vedem totdeauna, dincolo de…
ironie, zeflemea, un soi de negativism… vesel, sau o răutate cel
mai adesea falsă, mai degrabă moralizatoare… Cert este că, în cazul
său, cronicile, şi orice texte, trebuie citite fără prejudecăţi,
altfel se poate pierde imens în contactul cu opera sa. Şi apropo de
operă: Cornel Regman rămâne pentru noi toţi şi, înainte de toate,
un cronicar literar, scrierile sale, deşi dovedind o largă şi
aprofundată cunoaştere a fenomenului literar general, trebuie
restrânsă – poate nu acesta e termenul – la analiza şi comentariul
literar în formă de cronică de carte. Spuneam şi revin: după
Pompiliu Constantinescu, avem în Cornel Regman pe unul dintre cei
mai reprezentativi autori în domeniu utilizând un stil
ironico-jucăuş, dar persiflant, parcă făcându-ne cu ochiul pentru
a-i fi părtaşi la giumbuşlucurile sale, o analiză pe text adeseori
cu… umor, dar producând ici-colo înţepături usturătoare. Însă,
cred, cel mai bine Cornel Regman a fost fixat pe retina istoriei
noastre literare de către Alex. Ştefănescu: „Comentariile sale
se citeau, tocmai de aceea, cu plăcere. Nu era vorba, în scrisul
său, de o răutate reală, ci de una jucată, folosită ca instrument
critic. Textele literare erau încercate prin muşcare, aşa cum erau
încercate pe vremuri monedele pentru a se constata dacă sunt de aur
sau doar poleite cu aur.” (Alex Ştefănescu: Nu
intrați, critic
rău! Istoriile lui Alex. Ştefănescu, în EVZ
din 17 mai 2016).
Cam acesta a fost criticul
Cornel Regman!
Însă, pentru a ne da şi mai bine
seama cum stau lucrurile, dar şi pentru rotunjirea puternicei sale
personalităţi, să aducem în prim-planul comentariului câteva
nume-exemple, nume de scriitori pe care, cu mulţi ani în urmă, nu
doar că le-a intuit creaţia de valoare, dar a şi comentat în spirit
vizionar… Aşadar, să notăm: „Vladimir Streinu şi actualitatea
literară”, „O ştiinţă şi o morală a pământului:
geobogzia”, „În acord şi dezacord cu Adrian Păunescu”,
„Mircea Dinescu – ingeniosul mucalit”, „Alex. Ştefănescu,
bonomul olesfigurator”, „Florin Iaru, înnebunesc şi-mi pare
rău”, salt cu lansare”, „Adrian
Popescu la Curtea Medicilor”, „O spectaculoasă revenire de
formă – schiţa!”, „Îngerul a strigat, criticii s-au
predat” – apropo de romanul Îngerul a strigat, de Fănuş
Neagu ş.a., ş.a. – titluri de comentarii tipic regmaniene care, cu
o forţă oarecum ciudată, îmbie şi obligă la lectură… În acelaşi
context, ceva mai larg, intră comentarii referitoare la mai toţi
importanţii noştri scriitori: Dominic Stanca, Geo Dumitrescu,
Ştefan Bănulescu, Iv Martinovici, Marin Preda, Augustin Buzura,
Eugen Simion, Şt. Aug. Doinaş, Ana Blandiana, Constantin Ţoiu,
I.Negoiţescu, Ovidiu Cotruş, I.D.Sîrbu, Fănuş Neagu, Emil Botta
etc., etc., etc.
Şi mi se pare normal să adaug
aici cum au văzut şi comentat personalitatea lui Cornel Regman voci
importante ale teoriei, criticii şi istoriei noastre literare…
Astfel, amintesc pe:
Gh. Grigurcu (Familia,
nr. 11/1966); L. Ulici (Contemporanul, nr.
45/1966); N. Manolescu (Contemporanul, nr.
8/1968); C. Ungureanu (Orizont, nr. 11/1970); V.
Cristea (România literară, nr.45/1970); Al. Piru
(România literară, nr.20/1973); Al. Dobrescu, (Convorbiri
literare, nr. 9/1976); N. Oprea (Echinox,
nr.10-11-12/1981); I. Vlad (Tribuna, nr.
18/1984); A. Martin (România literară, nr. 51/1989);
G. Dimisianu (România literară, nr. 14/1998);
Al. George (Luceafarul, nr. 44/1999); N. Balotă
(România literară, nr. 32/1999; Gh. Grigurcu (Viaţa Românească, nr.
7/1999) ş. a.
După acest mic excurs prin viaţa
unuia dintre criticii literari români de importanţă naţională, care
s-au afirmat cu putere în perioada postbelică, putem conştientiza
adevărul că, între aceştia se află, în prim-plan, şi Cornel Regman.
Pentru aceasta el s-a impus în domeniul criticii literare ca voce
absolut distinctă, atât prin originalitatea părerilor sale, cât şi
prin folosirea unui stil propriu în exprimare…
