DUMITRU
HURUBĂ
Să ne mai (re)amintim
de…
ION MINULESCU
În a sa Istoria
literaturii…, G. Călinescu pare uşor nehotărât în privinţa
plasării lui Ion Minulescu între antemergătorii simbolismului
românesc, deşi acestuia îi stau chezăşie imbatabilă cei 4 ani
petrecuţi la Paris şi contactele sale nemijlocite cu poeţii
simbolişti francezi. El se şi justifică parcă, scriind:
„Explicaţia ce s-a dat (de către cine?!, DH) este că
numai întâmplător şi uneori aparent simbolistă, poezia lui
Minulescu este declamatorie, elocventă şi de-o sonoritate de
fanfară, că deci prin aceste cusururi s-a popularizat, abdicând de
la expresia emoţiilor adânci.” (G. Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva,
1988, pp. 691-692). În ordinea de idei enunţată mai sus, marele
critic notează: „Ion Minulescu (…) a fost de la început
primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului
român(…)”, dar continuă, oarecum ciudat, aş zice, parcă pe o
altă coordonată a aprecierii: „Lirica lui Minulescu e în
marginea celui mai autentic simbolism(…)”. (id.).
Autentic-autentic, dar la… margine? Însă, lăsând gluma la o parte,
în contextul dat, în cazul lui Ştefan Petică, poet mai puţin
rezonant în rândul cititorilor, Călinescu este mai categoric:
„Ştefan Petică (…) e întâiul simbolist declarat (id.
p. 685), aceasta fără a intra în alte amănunte, la urma urmei fără
vreo relevanţă în comentariul de faţă. Însă ar fi nedrept să nu fac
un mic ocol pentru a mă folosi de un citat călinescian referitor
tocmai la simbolism: „Acest curent, notează Călinescu,
s-a ivit la noi în mediile «nesănătoase», fie la socialişti
cu proletari suferind de ftizie, trăind în mahalalele zdrobite
de ploi şi înecate în gloduri, fie la aristocraţii măcar
sufleteşte, cu simţurile delicate, înfiorate de parfumul florilor,
de fragilitatea bibelourilor, la oamenii cu «nervi» într-un
cuvânt.” (idem, p. 683). Ca să nu mai vorbim că, fără
menajamente, şi cu destulă duritate, despre Petică notează:
„Tuberculos şi el, Petică glorifică diafanitatea florilor,
exalaţia cărnurilor vegetale”, (p. 685), să încercăm să nu ne
mire, însăparcă ne cam ia cu frisoane această iniţiere în lumea
simbolismului primar de la noi reprezentat en gros de inşi
suferind de boli diverse, bolnavi de tuberculoză, nervoşi, ftizici,
totul parcă desfăşurându-se într-un climat de ftizie
generală…
Revenind, fac menţiunea, nu
neapărat exclusiv din punctul meu de vedere că, indiferent ce s-ar
spune despre autorul celebrelor „Romanţe”, el va rămâne în
loja de onoare a simbolismului românesc începând cu finalul de
secol XIX, alături de Şt. Petică (1877-1904), Iuliu C. Săvescu
(1866-1903), D. Anghel (1872-1914), N. Davidescu (1888-1954), Al.
T. Stamatiad (1885-1955), Emil Isac (1886-1954), Elena Farago
(1878-1954), Mihai Cruceanu (1887-1988), I. M. Raşcu (1890-1971),
G. Bacovia (1881-1957) ş.a., deşi, din motive, mai greu de înţeles
şi de acceptat, autorul Rondelurilor nu este inclus
între aceştia, tocmai la capitolul
SIMBOLIŞTII… Şi aşa, ca fapt divers, mai menţionez că între
data naşterii lui Săvescu, 1866, şi anul morţii lui Bacovia, 1957,
se scurseseră 91 de ani, interval în care s-au manifestat în
deplinătatea forţelor creatoare cam toţi marii sau mai importanţii
simbolişti români. Între aceştia, Ion Minuledscu face cumva, prin
întreaga sa creaţie, notă distinctă şi chiar discordantă, ceea ce,
indiscutabil, l-ar apropia mai mult de Baudelaire, deşi la
Minulescu, în relaţia bărbat-femeie, sentimentele sunt filtrate
printr-un simţ al măsurii cu totul
special/personal.
Dar să parcurgem biografia
minulesciană cu detaşarea care ne-o impune un asemenea comentariu…
Aşadar, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881, s-a născut la
Bucuresti, str. Covaci nr. 15, viitorul mare poet simbolist Ion
Minulescu. Tatăl, Tudor Minulescu, fost negustor de
pielărie-încălţăminte (cavaf) (m. 1 ian. 1881, mama, Alexandrina,
născută Ciucă (1861), fiica lui Ştefan Ciucă, şi el cavaf (cizmar,
ciubotar…) din Slatina. Primii ani ai copilăriei, viitorul poet îi
va petrece la Slatina, localitatea de obârşie a mamei sale, despre
care peste ani, poetul va mărturisi: „M-am născut „copil postum,
şase zile după moartea tatei” (în volumul Nu sunt ce par a
fi, 1941 şi in Marturisiri literare,
Bucuresti, Ed. Minerva, 1971, p. 217). Clasele primare le începe în
acelaşi oraş, în 1887, la Şcoala primară de
băieţi nr. 2, din Strada Egalităţii, continuând apoi cu liceul
(1891). „In gimnaziu, menţionează el în aceleaşi…
„Mărturisiri”, am luat primul contact cu poeziile lui
Eminescu din volumul tipărit de Maiorescu, pe care mărturisesc fără
ruşine că le înţelegeam foarte greu.” (pp. 221-223). Însă,
ţinând oarecum de partea uşor picantă a situaţiei, Minulescu
declară cumva ritos că îl impresionase mai mult „O faimoasă
butadă literară a lui Depărăţeanu, care pe vremea aceea circula
printre elevi” (id.). După încheierea studiilor liceale
(1899), începute în anul 1891, în Piteşti, clasele a VI-a şi a
VII-a le trece într-un singur an la pensionul particular „Brânză şi
Argirescu” din Bucureşti unde Minulescu îşi ia şi bacalaureatul. Un
an mai târziu va pleca la Paris înscriindu-se la facultatea de
drept, studii pe care le abandonează în scurtă vreme fermecat de
viaţa boemei din Oraşul Luminilor, dar, mai ales, cucerit de
versurile lui Charles Baudelaire (1821-1867), Nerval (Gérard de)
(1808-1855), Lautréamont (Contele
de)(1846-1870), Paul Verlaine (1844-1896), Artur Rimbaud
(1854-1891), Jules Laforgue (1860-1887) etc. Nu întâmplător am
notat anul naşterii şi morţii fiecăruia, ci pentru a putea să fixăm
în timp perioada din secolul al XIX-lea a cărei ramificaţii
boematice şi de atmosferă au avut repercusiuni serioase asupra
tânărului Ion Minulescu (plecarea lui la Paris (1900) făcându-se la
o vârstă la care, ca viitor poet, era în plină formare intelectuală
şi deschis receptării noului val al poeziei franceze din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, cuprinzând pe principalii
simbolişti. El însuşi notează: „Găsisem un bogat material
poetic, construit în formele noi, în imagini surprinzătoare, cu
repetiţii obsedante, cu efecte onomatopeice şi mai ales cu ecourile
proaspete şi puternice ale unei muzici străine, care trebuia să
devină mai târziu chiar muzica mea.”(Nu sunt ce par a
fi...”, în Revista fundaţiilor, VIII, nr. 10, 1941, p.
64). Aici cred că e potrivită o redare, un gând al viitorului
mare poet aflat în capitala Franţei in atmosfera boemei
literar-artistice a Cartierului Latin: „Aici, scrie el,
îmi căzu pentru prima oară în mână Baudelaire, Jules Laforgue,
Lautreamont, Aloius Bertrand şi o mulţime de alte reţete la fel de
miraculoase şi diabolice.” (id.).
Dumitru
Hurubă
