Lărgind puţin orizontul, Eugen
Simion, nu doar completează ideea, ci o încorsetează într-o
conjunctură perfect circumscrisă: „…versurile seamănă, dar mai
mult nu seamănă, cu acelea ale echinoxiştilor. Poemul său oscilează
între solemnităţile limbajului blagian şi digresiunea livrescă,
ludicul din poezia postmodernistă cultivată de ramura muntenească a
generaţiei ’80.” (Eugen Simion, în revista „Literatorul”
nr. 50/1992). În acest fel, dacă mai existau dubii, chestiunea a
luat-o binişor spre o aşezare a sa în matca în care Mircea Petean,
direct sau cu subtilitate absolut fermecător-agreabilă, îşi vede de
treabă, treaba unui poet deplin format ca voce distinsă şi
distinctă în poezia contemporană. Spun distinctă, fiindcă
puţini, foarte puţini chiar poeţi din generaţia sa reuşesc
performanţa unui lirism în care se întretaie, se suprapun, se
completează şi se reconstruiesc reminiscenţele unor lumi diferite,
este adevărat, dar perfect complementare, molcome şi nostalgice,
realiste, dar şi pragmatice. De fapt, riscând,
dar nu foarte mult, să spunem lucrurilor pe nume: poetul Mircea
Petean se află de mai multă vreme la apogeul creaţiei sale de unde
îşi permite, şi o face – trebuie să recunoaştem – cu pricepere, să
modeleze realităţile-materii prime după cum îi convine sau, luând
exemplul… biblic, să reconstruiască lumea după cum îi convine. Şi o
face inteligent! Pe aceeaşi lungime de undă,
criticul Gheorghe Grigurcu, unul dintre cei mai avizaţi comentatori
de poezie contemporani, face o comparaţie simpatic-interesantă
referindu-se la poetul clujean: „Aidoma unui fachir, poetul
păşeşte pe cuie şi nu pregetă a-şi străpunge carnea, păstrând un
aer impasibil.” (Gh. Grigurcu, în România literară, nr.
8/2005).
Fără vreo nuanţă de subestimare
a modernismului suind înfloritor spre anii ’80-’90, personal
consider că este firească aşezarea lui Mircea Petean în prima parte
a unui clasament cuprinzând principalele valori ale
echinox-optzecismului încăpăţânat să detroneze respectivul
modernism în vederea instalării
postmodernismului. Din păcate(?), până la urmă s-a dovedit, prin
fapte, iar argumentele continuă cu succes, postmodernismul nu a
fost şi nu este în stare să preia din mers şi să continue
respectivul proces tehnologic, drept care, atât
echinoxismul, cât şi optzecismulul, s-au scuturat de asemenea
camaraderie rămânând ca puncte zdravene de reper în istoria
literaturii române. Şi, ca să lămurim pe deplin lucrurile, Mircea
Petean, prin valoarea creaţiei sale, cu cele trei aspecte
esenţiale: reflexiv, melancolic şi realist, trebuie să admitem că
este unul dintre pilonii determinanţi ai perioadei
istorico-literare, poetice în special. De-aceea, amintindu-ne de
comentariul lui Cornel Regman, perfect pliat pe situaţia
optzecismului după ieşirea lui în lume, că adică lui
„Mircea Petean i-a fost impus în anii care au urmat, ca
atâtor altora din generaţia sa, regimul postului negru, ceea ce
pentru poeţi mai ales a însemnat lipsirea de şansa editării
manuscriselor.” (citat mai sus, d.h.). Este unul dintre
motivele pentru care noului curent, cu „noutăţile” lui i-au fost
blocate ieşirile în lume cu discreţie, dar şi cu fermitate,
atitudine definitorie cenzurii din vechiul sistem, tocmai pentru că
optzecismul apăruse ca un ceva nou, ceva căruia i s-a aplicat pe
loc celebra etichetă-stampilă: să mai vedem!... Astfel, a
fost… normală distanţa dintre apariţia volumului de debut al lui
Mircea Petean – Un munte, o zi (1981) şi Cartea de la
Jucu Nobil I (1990), pauză de aproape un
deceniu.
Deci, bine-a zis Cornel
Regman!
Şi nu pot încheia acest
comentariu fără a înşirui, ca argument imbatabil, cărţile publicate
de Mircea Petean, echinoxist-optzecistul, ca valori indubitabile în
literatura contemporană:
Cartea de la Jucu Nobil I (Ed.
Dacia, 1990); S-au produs modificări (Ed. Dacia, 1991);
Călător de profesie (Ed. Albatros, 1992); Zi după zi
(Ed. Euphorion, 1993); Lasă-mi, Doamne, zăbava! (Ed.
Echinox, 1995); Dincolo de marginea marginii (antologie de
autor, Ed. Didactica si Pedagogica, 1996); Ocolul lumii in 50 de
jocuri creative(eseu, în colaborare cu Ana Petean, Ed. Dacia,
1996), ediţia a II-a, 2004 şi ediţia a III-a, 2010; Ploi.
Zăpezi. Felurite (volum de haiku, trilingv – română,
franceză, engleză, Ed. Euro Tami Press, 1998); Cartea
întâlnirilor(în colaborare cu Andreas Wellmann, roman
epistolar, Ed. Limes, 1999); Cartea de la Jucu Nobil II (Ed.
Paralela 45, 2000); Cartea de la Jucu Nobil I-II-III (Ed.
Limes, 2003); Lovituri de nisip (Ed. Limes, 2004); Drumul
spre Nghe An. Patru scriitori români descoperă Vietnamul
(jurnal de călătorie, în colab. Cu Mircea Ghiţulescu, Horia Gârbea
şi Valeriu Butulescu (Ed. Muzeului Literaturii Române, Buc. 2004);
Poemele Anei (Ed. Limes, 2007); Câmp minat (Ed.
Limes, 2009); Linişte redusă la tăcere/Calme reduit au
silence/Quientess silenced (poeme în stil haiku precedate de
eseul Însemnări despre haiku; versiunea franceză: Yvonne şi
Mircea Goga, Letiţia Ilea; versiunea engleză: Cristina Tătaru) (Ed.
Limes, 2012); Catedrala din auz (Ed. Limes, 2012), ediţia a
II-a, adăugită, 2014; Munţi şi zile, antologie de autor (Ed.
Limes, 2012); Nicanor, ultimul om, proză scurtă(Ed. Limes,
2014); La drum!, jurnale de călătorie (Ed. Limes,
2014)…
Cu una sau două excepţii nu am
inclus în lista cu volumele publicate cărţi traduse, sau apărute în
colaborare considerând că, în contextul comentariului de faţă, nu
era necesar şi semnificativ să o fac. Am procedat astfel, deşi cu
părere de rău, însă am avut în vedere că majoritatea traducerilor
s-a realizat după volume deja editate în limba
română.
Au scris despre Mircea Petean şi
opera sa, între alţii: Gh. Grigurcu, Mircea Zaciu, Petru Poantă,
Cornel Regman, Traian T. Coşovei, Ion Pop, Irina Petraş, Gheorghe
Perian, Constantin Cubleşan, Cornel Nistea, Constanţa Buzea, Ioan
Moldovan, Aurel Pantea, Ruxandra Cesereanu, Simona Sora, Gheorghe
Mocuţa, Dan C. Mihăilescu, Al. Cistelecan, Nicolae Manolescu,
Adrian Dinu Rachieru, Simona Graţia-Dima, Ovidiu Pecican,
Constantin Ciopraga, Iulian Boldea, Horia Gârbea, Radu Ţuculescu,
Ştefan Borbely etc., etc., etc.
Şi, de reţinut că Mircea Petean
este prezent în antologii precum: O mie şi una de poezii
româneşti (Ed. DU Style, 1997), şi Antologia poeziei române
de la origini până azi (Ed. Paralela 45, 1998), şi cu poeme
traduse în antologiile Young Poets of a New Romania (Forest
Books, London & Boston, 1991), Streiflicht. Eine Auswahl
zeitgenossischer Rumanischer Lyrik (Dyonisos Verlag,
Kas-tellaun. Germania, 1994); traduceri de Christian W. Schenk şi
Simone Reichert Schenk), Gefahrliche Serpentinen, Rumanische
Lyrik der Gegenwart (Druckhaus, Germania, 1997); traducere în
limba germană de Dieter Schlesak), Transylvanian Voices (The
Center for Romanian Studies, lasi, 1997).
Apoi: Mircea Petean colaboreaza
cu poezie, proza si articole de opinie la revistele: „Echinox”,
„Tribuna”, „Steaua”, „Apostrof”, „Familia”,
„România literara”, „Viaţa Românească”, „Convorbiri literare”,
„Luceafărul”, „Euphorion” ş.a.
După acest periplu, ne vine
lesne să vorbim despre echinox-optzecistul Mircea Petean ca despre
o personalitate distinctă în peisajul literar contemporan. Creaţia
sa, de fapt, întreaga sa operă – fără să conteze genul
literar abordat – nu doar ne permite afirmaţia că avem de-a face cu
unul dintre autorii cei mai reprezentativi ai generaţiei sale, ai
optzecismului şi postdecembrismului în sensul bun şi pozitiv al
ideii şi ai lirismului contemporan, în special, ci ne şi
obligă.
Dumitru
Hurubă
