DUMITRU
HURUBĂ
Echinoxist-optzecistul
MIRCEA
PETEAN
Poate greşesc, însă, după ce am
citit (şi recitit câteva…), din poeziile lui Mircea Petean, mi-am
consolidat convingerea că, din zona Ardealului, el este unul dintre
cei mai autentici şi mai fideli optzecişti, deşi nu multă
lume ştie acest amănunt din viaţa literară a poetului clujean şi
chiar şi mai puţină lume acceptă acest adevăr. Cărţile sale, cu
precădere cele de poezie, sunt perfect încadrabile în
optzecismul lansat spre lumea literară în Cenaclul de
luni condus de Nicolae Manolescu, şi sunt perfect mulate pe
preceptele noului curent literar care se năştea dintr-un modernism
părând tot mai puţin convingător, ca să nu spun tot mai… zdrenţuit.
Din păcate, din neatenţie, ori din ignorare, cam toţi comentatorii
şi „făcătorii” de clasamente, grupuri şi grupări optzeciste,
uită cu indiferentă nonşalanţă – altă ciudăţenie! – de Mircea
Petean, ceea ce este destul de mirabil, din moment ce el face parte
dintre cei care au rămas consecvenţi fideli pur sânge ai curentului
literar în cauză. Gestul, oarecum straniu, sau deliberat, ne obligă
la a ne aminti că, acum vreo două decenii, de exemplu, criticul
literar Cornel Regman, referindu-se la Mircea Petean într-un sens
destul de explicativ-compensator pentru poetul clujean,
spunea/scria: „Debutant în 1981 cu
volumul de versuri «Un munte, o zi», echinoxist-optzecistului
clujean Mircea Petean i-a fost impus în anii care au urmat, ca
atâtor altora din generaţia sa, regimul postului negru, ceea ce
pentru poeţi mai ales a însemnat lipsirea de şansa editării
manuscriselor.” (Cornel Regman, Dinspre „Cercul Literar”
spre „Optzecişti”, Editura Cartea Românească, 1997: Mircea
Petean – „Lasă-mi, Doamne, zăbava!”, p. 181). Să fie un
semnal şi-atât? Să fie vorba de o aluzie subtilă apropo de jocul
său dublu echinoxisto-optzecist? Nimic nu e imposibil, dar…
Nu! Chestiunea e cu mult mai complicată şi cu multe nervuri care
duc, de ce nu? la un soi de… marginalizare a poeţilor, clujeni în
special şi transilvăneni în general, aspect mirabil pentru mine şi
fără dubii. Mă rog, nu e primul caz din literatura română de-a
lungul istoriei sale, când Carpaţii, pentru o seamă de suferinzi de
exclusivism, pe care i-aş numi, cu mică reţinere,
habarnişti, au constituit un fel de barieră naturală între…
Regat şi Transilvania. Însă, această atitudine din zona…
democraţiei postdecembriste, mi se pare destul de nelalocul ei, ca
să nu spun altfel, deşi nici nu pot, şi ar fi nedrept
să nu adaug în context că „marele război literar
dintre Bucureşti şi Cluj” (recte Transilvania), are o hilară
continuitate la nivel de secol XXI… Apoi, să ne mai amintim că
echinoxismul a dat literaturii române suficiente nume grele,
de referinţă/rezistenţă, sau, cu alte cuvinte, nume care au fost şi
au rămas bine înfipte în istoria literară, astfel că, din punct de
vedere al rolului şi importanţei sale, echiinoxismul a fost
şi rămâne o mişcare literară extrem de puternică şi reprezentativă
la nivel naţional. Este o realitate incontestabilă, poate mai greu
digerabilă şi mai greu de ingurgitat, ba chiar – în unele cazuri cu
totul speciale – înţepenită la… înghiţitoarea unora, însă nu se mai
poate face nimic după părerea mea, fiindcă valoarea rămâne valoare
oricât ar fi ea de contestată, dar să nu exagerăm, totuşi!...
 |
| M.Petean, foto Facebook |
Semnificativ şi notabil rămâne
faptul că Mircea Petean a dat semne clare de infestare cu…
optzecism încă de la prima sa apariţie editorială cu volumul
Un munte, o zi (Ed. Dacia, Cluj, 1981),
sau mai pe îndelete spus, de împăcare cât de cât
amiabilă între echinoxism şi optzecism oarecum
înainte ca acesta din urmă să fi primit botezul naşului său,
Nicolae Manolescu. Referirea mea este la volumul de versuri amintit
ceva mai înainte, având ca an de apariţie 1981, în vreme ce Aer
cu diamante – cel mai reprezentativ volum de versuri al
Generaţiei ’80, cu cele mai clare ramificaţii/voci (poetice)
spre optzecism – a fost editat abia în 1983, prefaţat fiind
de Nicolae Manolescu, mentorul cunoscutului Cenaclu de
luni...
Fără a supraevalua câtuşi de
puţin situaţia poetului clujean în discuţie şi, implicit valoarea
întregii creaţii a lui Mircea Petean – dacă e să forţăm puţin nota
– trebuie să recunoaştem că el este unul dintre principalii
exponenţi ardeleni ai optzecismului timpuriu şi-apoi ca extensie a
sa semnificativ îmbunătăţită, din punct de vedere valoric, a
modernismului alunecător fără întoarcere pe o pantă a dezintegrării
şi, păstrând proporţiile, a uneia din ce în ce mai greu
acoperitoare a noilor generaţii de scriitori. În acest context,
Mircea Petean – dacă preluăm sintagma lansată de Cornel Regman şi
înaintăm spre o definire a sa ca poet reprezentativ pentru
echinoxism, sau/şi optzecism –, începând chiar cu al
doilea volum al său (Cartea de la Jucu, Nobil I, Ed.
Dacia, 1990), dar şi (Zi după zi (Ed. Euphorion,
Sibiu, 1993) şi, mai ales, Lasă-mi, Doamne, zăbava!,
(Echinox, 1994), poetul evadează spre un sine care, prin
consistenţă, îi măreşte zestrea şi, în acelaşi timp, îi
consolidează, prin operă, individualitatea, personalitatea şi,
evident, valoarea. De altfel, comentatori avizaţi şi analişti cu
adevărat profesionişti, au aşezat lucrurile la locul lor, între
aceştia aflându-se Mircea Zaciu, care, în
volumul Departe, aproape (Editura
Didactică şi Pedagogică, Buc., 1998),
consideră fără echivoc şi cu deplin realism că „M.P. sfidează
clişeele tradiţionale legate de fiinţa (fragilă, maladivă,
retractilă) poetului. El pare, dimpotrivă, mai aproape de energica
înfăţişare a luptătorului: amestec de forţă şi voinţă de a învinge
în tot ce face. [...] Bucolic şi citadin, ingenuu şi livresc,
speculativ şi direct, ironic şi grav, sentimental şi tăios,
schimbând registre şi stiluri cu destulă detaşare, M.P. îşi riscă
de fiecare dată, carte după carte, miza intimă, gata totdeauna să
şi piardă la o adică.” Întorcându-ne puţin
la volumul de debut al lui Petean, să apelăm şi la părerea celui
mai avizat optzecist: „Mircea Petean are o puternică imaginaţie
a insolitului. Această imaginaţie a bizarului creează un univers
aproape expresionist, populat de personaje rigide, de mecanisme şi
manechine ca la Delvaux. Nota lui esenţială mi se pare o anume
îndrăzneală în invenţie, insolitul metaforelor care se ţin tocmai
de aceea minte.” (Nicolae Manolescu, Trei debuturi, în
„România literară”, nr. 15/ 1982). Aşadar, fără şovăială, ne
găsim faţă în faţă cu o fotografie-fotografiere aproape imposibil
de retuşat, cu imaginea unui poet fixată în rama literaturii
postdecembriste derapată actualmente într-o „aripă tânăr-autohtonă”
a postmodernismului de unde este greu de anticipat o evadare a sa
într-un viitor cât de cât apropiat… În regulă: dar trebuie să avem
în vedere, extrapolând puţin, că situaţia lui Mircea Petean nu e
chiar atât de singulară pe cât s-ar crede, eu însumi n-am vrut să-i
construiesc această importanţă, pentru că o seamă de poeţi
transilvăneni se confruntă cu situaţii similare, sau undeva
pe-aproape, fără ca acest lucru să deranjeze consistent, însă,
printr-o aducere la acelaşi numitor, particularul devenind general
şi cam deranjant. Să ne (re)amintim doar că, mai ales
reprezentanţii valului de critică literară tânără, nu o dată se
întâmplă să escamoteze, sau cel puţin să ignore adevărul ca fenomen
literar, unii se zbat din greu, aduc argumente în favoarea
demolării vechiului pentru a face loc noului, unui nou care
e, în multe cazuri, o formă fără fond, un fel de nouă şi modernă
strigare peste un sat care nu mai există… Poate de-aceea, cu un
acut simţ al realităţii, poetul Mircea Petean, omul Mircea Petean,
intervine cu ambiţie de (re)constructor şi ne fixează virtual,
e-adevărat, în spaţii geografice aproape palpabile şi ne obligă la
reîntoarceri nu doar acolo, ci la noi înşine, la obârşii, la
ancestralul din care, direct sau indirect,
venim. În acest sens, nu trebuie argumente mai solide decât
concreta materializare a realităţilor din poemele sale. Şi, încă:
echinoxist-optyzecistul Mircea Petean un poet al zborurilor
imaginative, al desprinderii de materialitatea lumii, nu este,
totuşi, „un poet cu capul în nori”, ci un adânc
înrădăcinat în materialitatea imediată a unei lumi din care se
alimentează cu seva-materie primă pentru creaţia sa. Poate de-aceea
el este mai greu încadrabil, ca poet, într-un ţinut ideatic
împărţit cumva frăţeşte între echinoxismul clujean şi optzecismul
dâmboviţean, adevăr sesizat şi comentat de Irina Petraş, care chiar
încearcă o anume fixare a poetului: „Descopăr suficiente
argumente pentru a-l socoti un exemplar poet al
«locuirii».” (Irina Petraş,
Literatură română contemporană, 2008).
Dumitru
Hurubă
(fragment)
