COBAII
Cobaii este
cartea pe care scriitorul Dumitru Hurubă o propune
cititorului, o carte girată de Editura „ eubeea”, Timişoara
– 2009, de fapt un jurnalal unui cobai al destinului, sau
cum autorul explică fragmente din acest jurnal de cobai, cu
alte cuvinte, doar frânturi dintr-o epocă frământată a ţării,
perioada aşa-zis comunistă, dar mai degrabă ceauşistă. Autorul a
trăit în acea perioadă şi a suferit pentru arta sa, pentru destinul
său de scriitor şi acest lucru dă greutate romanului, dă sens
frazelor scrise şi lăcrimate.
Acţiunea se petrece în ultima
perioadă a comunismului, o perioadă de care mulţi îşi aduc aminte,
dar generaţia tânără, se pare, a uitat, de aceea jurnalul are
valoare istorică, memoria este încărcată de spectrul eşecului la
cobaiul român.
Personajul principal este
iubirea, imposibil sentiment în structura socială a acelor
vremuri, iubire care învăluia pe Andrei Rangu şi Roxania, personale
emblematice prin stăruinţa lor de a rămâne în starea de graţie a
iubirii, departe de eşecul spiritual al epocii, departe de istoria
fabricată de indivizi ieşiţi afară din istorie, iubirea care
justifică viaţa ca viaţă.
Andrei este arestat, îşi duce
viaţa pe un şantier, undeva în munţi, în scopul reeducării pentru o
viaţă aşa-zis nouă, chiar în Retezat, un şantier în care destinul
de a fi cobai este bine pus în lumină de autor, de
personajele care se zbat în fereastra vremii, de jurnalistul Mihai
Jerome, de alte personaje care intră sau ies din scenă, după
dinamica povestirii şi a destinelor în epocă.
Toate personajele par a juca un
rol pe care nu doresc să-l joace, cu excepţia femeii de serviciu
din şantier care este convinsă că are şansa istorică de a construi
societatea socialistă multilateral dezvoltată, ea femeia se
serviciu care leagă sau dezleagă vorbe, insinuări, fapte,
Iozefina.
Iată ce scrie autorul despre
femeia de serviciu, privind prin ochii jurnalistului Jerome:
„Iată un personaj sută la sută pozitiv pentru
reportajul meu, avânt cele mai autentice trăsături ale unei
comuniste inculte, dar convinsă de statul său de membră peceristă
şi de politica partidului, care îi aducea zilnic ofranda unui
comportament frizând ridicolul. Însă făcea aceasta cu abnegaţie
prostească, poate chiar fără să conştientizeze limpede în ce constă
importanţa şi valoarea în sine a societăţii în care
trăia”.
Deşi Iozefina nu este personajul
principal ea personifică chiar societatea în care au trăit mii de
oameni printre care şi Andrei Rangu.
Pentru a rezista, Andrei
pictează, este pictorul care încearcă să evadeze din cercul în care
l-a prins destinul, dar nu se poate realiza ca artist, se agaţă cu
disperare de iubirea sa pentru Roxania, scrie
până la epuizare epistole către femeia pe care o iubeşte, scrie
pentru a putea sparge coaja vremii, scrie după un model clar de
parcă ar fi apostolul care se adresează bisericilor în
vremuri triste, alunecoase, în care individul este prins în laţul
unui sistem din care nu poate scăpa. Scrisorile lui Andrei au ceva
din disperarea intelectualului care se sufocă, care moare în
picioare, a omului fără orizont, fără speranţe, fără ţel, cu
tendinţa de a rămâne doar o pată de sânge pe paginile istoriei, cum
scria Nichita Stănescu într-o poezie. Încăpăţânarea artistului pare
bolnăvicioasă pentru cei din jur care muncesc, au realizări într-un
fel sau altul dar nu observă că de fapt nu au nimic, nu-şi mai
aparţin …
Scrisorile lui Andrei către
iubita sa sunt motive pentru a descrie vremurile, pentru a insista
pe ideea de cădere, pentru a prezenta eşecul în plină victorie,
ciudat, dar aşa stăteau lucrurile, eşecul era numit biruinţă pentru
că valorile erau răsturnate …
„… Spui să nu-mi pierd prea
mult timp cu scrisorile … Nu, Roxania, nu e o pierdere de timp, ci
un mare câştig: scriindu-ţi, îmi pun în ordine gânduri şi idei, mă
reechilibrez după câte o zi de şantier cu ploaie, nervi şi mizerie,
ploaie care-mi aminteşte de fiecare dată de acel „Plumb” bacovian,
dar şi de – curios, nu? – versurile topârceniene „Plouă placid/dacă
continuă/Mă sinucid/”. Da, de ce nu? De ce să nu luăm în calcul şi
această variantă de încheiere a tuturor socotelilor? ….Cu alte
cuvinte, cred că în fiecare din noi este un război interior: o
parte a sinelui cu altă parte a sinelui…”
Din când în când firul
povestirii este întrerupt de realitatea brutală, scrisorile se
scriu direct pe memoria personajului care tânjeşte în mijlocul
şantierului după opere capitale, după Cioran, de exemplu, sau alţi
artişti care au dat sens vieţii omenirii, cultura nu-şi avea loc în
echipă, între meseriaşi şi beţivi
…
Când Andrei Rangu se hotărăşte,
timid, să abordeze pe directorul şantierului cu problema sa
existenţială, darul de a picta, destinul de a fi pictor, toate
normele sociale par să explodeze, a fi artist însemna a fi
infractor, pe şantier se construieşte, se munceşte, arta e ceva
decadent, semnul trădării … Toţi se eschivează, problema nu încape
în formulele vremii … Andrei nu poate fi înţeles, iar dragostea
iraţională pentru Roxania, fiinţă reală şi imaginară în acelaşi
timp, ideal şi om de carne ce poate muri, dar care luminează
destinul cobaiului, dragostea aceasta sparge vremea în ţăndări,
iraţionalul devine raţional, iubirea acoperă totul pentru că suferă
totul, pentru că are o raţiune ce transcede
clipa…
Şi când întâlnirea dintre
Roxania cea curată şi Andrei devine posibilă, intervine accidentul,
lumea se prăbuşeşte, apare pe scenă şi Mihai Jerome, jurnalistul
care dinamizează destinele…
Pentru Dumitru Hurubă povestirea
este ocazia de a creiona personaje, idei, căderi, viaţa şantierului
este redată aşa cum a fost cu muncă, beţii, trădări, iubiri de o
zi, bârfă, activişti de partid, directorul care nu înţelege sau nu
vrea să mai înţeleagă, cu şeful de echipă care fuge de răspundere,
cu autorităţile care ascund accidentul pentru a nu păta sistemul,
cu jurnalişti care recunosc în sinea lor că sunt jurnaliştii
minciunii, cu autobasculante care circulă pe drumuri imposibile, cu
morţi nedeclarate, cu lacrimi, apoi căderea familiei, apoi a
sistemului …
Multe din frazele puse în roman
de autor sunt trăite de acesta, jurnalul cobaiului este şi jurnalul
său, drama artistului a fost până la un punct drama sa, iubirea
pentru artă a fost raţiunea sa de a exista …Limita dintre
scrisorile lui Andrei către Roxania şi scrisul lui Dumitru Hurubă
pentru cititor este minimă, fraza şi cuvintele trădează această
împletire dintre destinul scriitorului şi
destinul personajelor sale …
Ca de obicei, umorul franc şi
sinceritatea autorului dau farmec romanului, cârciuma se numeşte
„Brotacul maro”, societatea în care se mişcă personajele
este lagărul socialist, şoferul de autobasculantă are studii
superioare dar câştigă mai bine pe şantier, Andrei Rangu este
pentru cei din şantier Grigorescu, o emblemă prinsă între
şablon şi batjocură, dialogul personajelor se mişcă între
comic şi inutil, peste toate pluteşte imaginea Partidului care era
în toate, până şi-n patul oamenilor …
Romanul se încheie într-o notă
optimistă, personajele principale ies din jocul absurd şi intră în
viaţa reală, oameni se pot iubi, iar iubirea îi salvează
…
Andrei mărturiseşte, de fapt
spovedanie, în lipsa spovedaniei creştine reale: „Ce să fac,
Roxania? Înţelege-mă că aceste scrisori constituie singura mea
consolare, singurul meu zid de care mă sprijin pentru a nu cădea,
şi la propriu şi la figurat”.
Reeducarea lui Rangu prin muncă
era imposibilă, prăbuşirea sistemului era necesară pentru ca
individul să se libereze de iluzia unei societăţi mai bune şi să
intre în pielea sa de om obişnuit care savurează clătite cu
dulceaţă de vişine şi care priveşte spre sine cu
demnitate…
Din închisoare, personajul
principal scria cu o îndrăzneală absurdă, ludică : „…ai avut
dreptate, nepoate: la noi nu sunt închisori politice, doar zvonuri
de la „Europa Liberă”. Parşivii! Andrei R”. Mesajul era unul
care trebuia înţeles la adevărata lui valoare, libertatea are un
preţ şi mulţi l-au plătit, inclusiv autorul, care, cu umor, nu
uită să adauge pt.conf. D.Hurubă, ca ironie şi
eliberare…
Romanul este unul realist, vine
din aceeaşi zonă ca şi „Ritualul Bestiei” semnat de
Cornel Nistea sau şi de mai departe, de la „Cel mai iubit
dintre pământeni” scris de Marin
Preda...
De fapt povestirea vibrează în
zona memoriei care rezistă, ca semn, ca
mărturie…
Realismul din realismul acesta
de şantier este unul care arată că omul, până la urmă, poate fi
fericit, indiferent de loc, sau timp, e o forţă care dezgheaţă
suflete…
Constantin
Stancu
