Masina venea incet din deal, soferul avand grija sa ocoleasca bolovanii dezveliti de cea mai recenta ploaie. O urmaream demult. Asteptam momentul in care Capitanul o sa se dea jos, atent la noroi, si o sa tranteasca grabit usa, da’ nu-mi imaginam ca ma aflam atat de aproape in timp.

Puteam sa vad grila mare, cu sigla de Benz deasupra capotei, cum juca ritmuri din ce in ce mai sacadate, la fel ca si capul omului meu. De la distanta, il vedeam incordat, cu ambele maini pe volan. Acum puteam sa’l descifrez bine – o haina groasa, verde, o caciula neagra, si aceeasi fata pe care o stiam de ceva vreme.

Masina s-a oprit, iar frana de mana, trasa cu o asa forta, mi-a parut a se fi intepent iremediabil. Mercedesul Alb parea ca un cal obosit de la noroiul pe care trebuia sa’l strabata vrand-nevrand, o martoaga de 20 de ani manjita de stopi mari pana aproape de geamuri.

Un sunet brutal, ce anunta clipe lungi de tacere s-a auzit pana departe, dincolo de babele ce’si intrerupsesera barfa, ca sa se dumireasca despre ce e vorba. Usa fusese inchisa, iar acum puteam sa aud pentru prima data puii mici, de doua saptamani, piuind energic, puteam sa aud adierea vantului prin salcia pletoasa revarsata periculos de mult peste zid si mai auzeam clar un fel de oftat al cainelui.

Pesemne ca uitasem sa-i mai dau apa de ceva vreme. Dar de ce ma gandesc eu la toate chestiile astea lipsite de sens? Ar trebui sa formulez explicatii, sa stiu cum sa-l iau pe cripticul om, cum sa’l invit la un pahar de rachiu de pruna, cum sa par serios, cum sa…

Intr-o clipa omul dolofan, cu falci puternice lasate odata cu trecerea anilor, isi da jos sapca demodata, si pentru o clipa o priveste cu un oarecare dispret. Puteam sa observ fiecare scama in parte, as fi putut sa descriu in detaliu fiecare miscare a ridurilor fruntii, dar nu puteam sa stiu ce’l ingrijora pe acest om vizibil obosit.

Sa fi fost uzura sepcii, sau sa fi fost eu subiectul esential? Sau poate ca nu se gandea la nimic, devreme ce ramasese intepenit la marginea drumului, iar noroiul de pe pantofi avusese destul tip sa se intareasca. Analiza mea ia sfarsit, intrerupta de aceeasi usa trantita la maximum.

Sapca se izbise de geam si zacea undeva pe scaunul pasagerului. Ochii omului se atintitesc asupra mea, ca si cum as fi o biata oaie incoltita de lupi. Ei bine el era lupul sef, cel care decidea lansarea atacului. Si, intr-adevar, il vad cum se apropie hotarat, de parca verdictul fusese deja pus, precis, fara echivoc. “Buna ziua domnule Ioan”.

Pana sa imi dau seama cum se raspunde acestui salut, sunt luat prin surprindere de mana groasa, intinsa rabdator. Cu un nod pe care cu greu reusesc sa-l inghit, incerc sa rostesc doua cuvinte, poate ultimele, ulita fiind acum patul meu de moarte. “Buna ziua…” Nu imi dau inca seama daca vocea mea a fost suficient de viguroasa, ca sa ma fac auzit.

“Vad ca a plouat”