E în lumea lui. Acolo unde nu îl mai ajunge nici unul din necazurile vieții prin care se târăște. Acolo, în lumea lui totul e un vals enorm, un vals infinit, tandru și aproape sexual. Iar sala de bal e imensitatea pădurii, cu copacii ei de secole în rol de colonade. În loc de boltă, haina de stele a lui Uranus și mângâierea lunii vârcolacilor. E valsul lor. Al lui și al ei. Cu un EL vesel, cu tinerețea încă oglindindu-i-se pe față, cu același zâmbet ștrengar în ochi, cu viitoarele riduri ale durerii încă neapărute. În costumul lui negru, lucios, aranjat milimetric. Zburând alene pe ritmurile melodiei eterne, cu agilitatea unui fulg magic purtat de aripile nevăzute ale zefirului de primăvară. Și o EA etern tânără. Cu fața nebrăzdată de valurile arzătoare ale vieții. Și părul negru, peste care fulgii vieții încă nu au început a curge. În rochia-i de un alb strălucitor, acel alb al purității eterne, care îți va lua vederea, dacă n...