Versul
trimis de Dumnezeu
(Constantin
Marafet, Sarea muntelui de rouă –
Convorbiri
convenționale cu poetul, prozatorul și criticul literar Emilian
Marcu,
Râmnicu Sărat:
Editura Rafet, 2016)
„Sunt și unii oameni care își
doresc să fie scriitori, fie că au avut în familie scriitori, fie
că au cunoscut de mici un scriitor, și asta cu siguranță că i-a
provocat, le-a indus dorința. Și mulți dintre aceștia reușesc să se
impună drept nume importante, de obicei, prin manevre de culise,
prin diverse anturaje, cu trafic de influență și multă îngăduință”
(p. 85).
Sunt afirmațiile lui Emilian
Marcu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
cronicar perseverent, atent la operele colegilor, la fenomenul
literar. Ele sunt inserate în cartea Sarea muntelui de rouă –
Convorbiri convenționale cu poetul, prozatorul și criticul literar
Emilian Marcu, un dialog serios și pertinent între acesta și
Constantin Marafet, scriitor și el, editor, director al Editurii
Rafet din Râmnicu Sărat.
Constantin Marafet,
cunoscător al fenomenului literar actual, a realizat o carte despre
un om important, Emilian Marcu, un portret literar despre
destinului scriitorului în lumea actuală, despre drame și bucurii.
Convorbirile sunt dense, atent dozate, cei doi sunt conștienți că
în joc este istoria literară cu personajele ei
dinamice.
Cartea este rezultatul unei
activități de un an, poate și mai mult, este îndrăzneala de a intra
în viața unui om, cu lucruri pozitive sau negative, cu dureri și
bucurii. Emilian Marcu este un personaj complex, viața și opera
unui scriitor dezvăluie mai mult decât o spovedanie, este oglinda
unei epoci. Iată ce mărturisește Constantin Marafet: „Cu smerenie
și sfială am dus la capăt această îndrăzneală a mea de a umbla
desculț prin subteranele unei vieți de poet. Emilian Marcu trebuie
citit acum, dacă nu cumva l-ați citit ieri”
(p.7).
Călătoria prin viața
scriitorului, pe aripile cuvintelor luminoase se face atent,
serios, cu rigoare. Peisajul se schimbă elegant, se trece fără
gravitație de la anii de lumină la opera scriitorului, copilăria,
școala, facultatea, prima carte… Sunt enumerați prietenii, inamicii
literari, se potențează aventura cunoașterii
prin poezie. Vălul de vorbe este dat la o parte, scriitorii sunt
mai mult decât ceea ce află publicul, sunt oameni cu slăbiciunile
lor, cu angoasele care le marchează destinul. Povestea lui Emilian
Marcu atrage povestea literaturii române în vremuri complicate.
Destine frânte, destine luminoase. Haloul care înconjura revistele,
cărțile, întâlnirile scriitorilor cu lumea este dezmembrat în mii
de părți. Cu greu se mai pot reasambla și forma întregul. Adevărul
pare pierdut, lipsesc energiile pozitive. Totul, iată, se leagă
prin aceste convorbiri convenționale…
Peste Emilian Marcu au trecut
multe valuri înalte, a fost asaltat de jurnaliști referitor la
viața de dinainte de mișcare din 1989, pentru că era la modă,
pentru că se căutau turnătorii la securitate, era o abnegație dusă
la limită. Minciuna sau zvonul, adevărul sau ideea înaltă se
amestecau, echilibrul impus de valorile solide era rupt, cum ruptă
era viața literară. Povestea lui Emilian Marcu
ne poartă prin România, prin culisele redacțiilor de reviste, prin
birourile editurilor, prin viața filialelor Uniunii Scriitorilor
din România, prin magma cărților scrise în această perioadă, prin
dramele scriitorilor. Vremurile au zguduit conștiințe, unii nu au
rezistat timpurilor care au venit ori care s-au topit. Constantin
Marafet are răbdare, pune întrebările cu atenție și curiozitate.
Știe că dincolo de răspunsuri există un munte special, muntele
de rouă. Viața lui Emilian Marcu s-a legat de Iași, de Bacău,
de București, conexiunile sale s-au realizat cu scriitorii despre
care a scris cu atenție și responsabilitate în revista „Convorbiri
literare”.
În anul 1974, în revista
„Familia”, Ștefan Augustin Doinaș îl prezenta pe Emilian Marcu.
Erau vremuri dificile, prezența unui scriitor într-o revistă se
realiza cu greutate. În decembrie 1974 poeta Constanța Buzea scria
despre Emilian Marcu în revista „Amfiteatru”: „Citindu-i poemele,
câștigi fără să vrei și fără să aclami, pentru tine însuți, idei
precum aceasta, că animalele pădurii sau cele care-și trăiesc
viața printre stânci sunt mult vulnerabile, sunt
naive, sunt stâlpii de lirism și taină numai ai celor care se nasc
la munte” (p.67-68).
Vremurile s-au schimbat,
Emilian Marcu a intrat în scenă, alături de mulți scriitori
importanți. Cartea debutului, carte furtunii: Nunta în
sâmbure. O carte inclusă într-o antologie, Zece poeți
tineri, o rețetă pentru a se putea publica în acele vremuri.
Libertatea scriitorului era o iluzie în acea epocă, se căutau
soluții, unii le-au găsit, viața literară pâlpâia în societate.
Cărțile respirau în aerul greu al vremii.
Spre deosebire de alți poeți,
Emilian Marcu nu s-a refugiat în experimente literare la modă
pentru scurtă vreme. El a rămas lipit de natură, de istorie, de
credință, singurătate, de mirajul anotimpurilor, de temele grele
ale artei, de dramele oamenilor, de misterul care marchează
societatea.
În ciuda unor perioade
întunecate, scriitorul a reușit să reziste ispitei de a renunța la
scris. Trebuie să înțelegem că în viața unui scriitor apar și
astfel de momente, momentul sfâșierii. Emilian Marcu răspunde
provocărilor de catifea: „Am simțit de multe ori nevoia renunțării
la scris, numai că nu depindea de mine să pot renunța sau nu.
Exista, undeva în sufletul meu, acel ghimpe care mă înțepa, acel
imbold care mă făcea și mă face ca, atunci când sunt bântuit de un
vers, să opresc mașina pe dreapta și să notez imediat versul trimis
de Dumnezeu…” (p. 84).
Emilian Marcu declară că a
refuzat mimetismul, a preferat modele literare solide, a preferat
modelele care stau de dispoziție unui scriitor în limba română.
Scurt, clar, pertinent, patriotism
implicit.
Citind atent titlurile
cărților sale, te izbește sinceritatea în fața istoriei, sunt idei,
teme, paradigma vremurilor: Țăranul zidit; Fețele insomniei;
Muzeu de sate; Mormânt în metaforă; Dansul pe eșafod
etc.
Constantin Marafet a fost
generos cu cititorii cărții de față, a pus în lumină și pasiunea
lui Emilian Marcu pentru cărțile confraților, realizată în volumul
de critică și istorie literară Vitrina
cărților, un demers care ne relevă o altă față a literaturii
române. Peste vremuri vom înțelege efortul de a citi, de a promova
o carte. Cartea a fost, este și va fi o vietate
specială.
Un palier important al cărții
de față este destinat aprecierilor pe care mulți critici ai
vremii le-au făcut în raport cu opera lui
Emilian Marcu.
Adrian Dinu Rachieru nota
despre poet, cu referire la antologia sa Sfera de apă
(Editura Princeps Edit, Iași, 2012):
Ca poet veritabil,
inconfundabil, un „pelerin în visare” și atent „culegător de
semne”, invocând logosul-stâlp și cinstind arhealul țăran-împărat
(arând „câmpul cerului”), el ne deschide bucuros „sipetul
candorii” (p. 223).
Cele câteva rânduri definesc
crezul lui Emilian Marcu, temele care l-au bântuit o viață,
secretele scrisului său. Așadar, un poet
inconfundabil!
Convorbirile dintre
Constantin Marafet și Emilian Marcu ne prezintă, la final, câteva
date esențiale despre scriitorul născut la 28 septembrie 1950 la
Heleșteni, județul Iași, premiile sale literare, cărțile publicate,
traducerile cărților sale, romanele, critica literară, numele celor
care au scris despre Emilian Marcu, o listă lungă și semnificativă.
Sunt reținute sumar portretele literare în diferite istorii,
analize, comentarii.
În prefața cărții de față,
Constantin Marafet notează sincer și simplu: „Reîntors la Râmnicu
Sărat, fidel promisiunii făcute, am început să citesc, să recitesc
cărțile semnate de Emilian Marcu. O teamă s-a
așternut ca o pânză de păianjen peste încrederea mea. Cu cât citeam
mai mult, cu atât îmi dădeam seama că nu cunoșteam mai nimic din
opera lui Emilian Marcu” (p. 6).
După o viață de scris, rămân
relațiile cu oamenii, amprentele spirituale, prieteniile. Marcu
mărturisește: „Am cultul prieteniei, dar nu am știința de a-mi
alege prietenii. De foarte multe ori,
m-am înșelat amarnic.
Poate că e și vina mea din toată această eroare” (p.
147).
Convorbirile convenționale
i-au permis lui Emilian Marcu să depășească momentul rememorării
întâmplărilor din viața sa, a primit energia de a putea să numească
pe cei care i-au fost apropiați și dragi, de a mărturisi tainele
vremurilor.
Întrebările lui Constantin
Marafet din cartea de față plutesc, sunt pertinente, așteaptă un al
scriitor pregătit să-și pună gâtul sub
ghilotină.
Constantin
Stancu
