Eminescu n-a murit, înger este sus, în ceruri,

Versul lui meșteșugit, ne-ncălzește, chiar de-s geruri –

Codrii roșii de aramă, turmele de miorițe,

Vii imagini puse-n ramă, precum florile-n altițe.

Sus, dinceruri ne trimite, seri pe deal, cu glas de bucium,

Iar Luceafărul promite, dorul cald, fără de zbucium.

Făt Frumos, născut din lacrimi, prins în aventuri ne-ncântă,

Cu o viață fără patimi, curajos, răul-l-nfruntă.

Demiurg pentru poeții, ce-și încercă azi condeiul,

Eminescu, precum geții, drept și dârz, cu obiceiul

De a pune în cerneală, epigoni, hoți și-ariviștii,

A ajuns de pomeneală, criticând mai toți miniștrii,

El penița, ca pe-o spadă, a știut s-o folosească,

Aruncâd câte o nadă, către tagma cea de iască,

Zisă a politichiei, din metropola munteană,

Aprinzând jarul furiei, în prostia suverană.

Genial în toate cele, filozof și poliglot,

A-nfruntat atâtea rele, dând la inamici în bot,

Cu o vorbă mai acidă, cu-adevărul gol-goluț,

A stârnit mări de obidă, de-au sărit din lac în puț,

Mare parte dintre-aceia, ce parazitau Regatul,

Și au născocit scânteia, care a dospit aluatul,

Ce l-a ridicat cu forța , din căminul său modest,

Proclamându-i nebunia, unui Munte Everest.

L-au asasinat, mișeii, dându-i iute „cep” la craniu,

Și-au lansat ca derbedeii, zvonul că-i nebun – nu-i straniu?!

Însă el acum din Eden, este clar biruitor,

Nemurirea fiindu-i loden, peste țară și popor!

De acolo din Înalturi, Geniule să ne-asculți,

C-au venit aceleași vremuri, epigoni-s iară mulți,

Și au năpădit pământul, Sfintei noastre Românii,

Tu, azi cască-le mormântul și suprimă-i dintre vii!