Mentalitate și comportament

După ce călătorim prin alte țări sau cînd venim acasă, în vacanță, de la muncă, parcă scoatem punga cu gunoi dintr-un aspirator care nu mai trage aer, de plin ce e și o deșertăm în stînga și-n dreapta, imediat ce-am ajuns acasă. Parcă ne răzbunăm pe noi înșine că ne-am comportat civilizat prin alte țări. Intrăm într-o buclă isterică, într-un soi de frenezie de a face pe-aici absolut tot ce nu e permis la alții. Cînd sîntem pe-acolo, ne găsim gata oricînd să fim foarte critici, să facem ordine chiar și în sistemele de guvernare și în viețile ălora. Cînd venim aici, dăm drumul resurselor de barbarie pe care le-am ținut în frîu cît am fost plecați. Disprețul pentru locul ăsta ne iese prin pori și se transformă într-o ceață deasă, prin care ne croim drumul cu macetele celor mai condamnabile gesturi.

Avem un soi de fascinație în a plănui sau a improviza cît se poate de creativ orice mitocănie care rănește locul în care trăim. Dacă nu comitem un gest fizic de agresiune la adresa spațiului pe care îl populăm, compensăm cu repertoriul lingvistic. La gurile noastre se îmbulzesc falnice cascade de porcăială, care îneacă orice peisaj prin care trecem. Alunecăm în prăpastia cu resentimente, din care urlăm cît ne țin plămînii că am fost abandonați, vitregiți, sabotați. Și că generația asta din ziua de azi strică, plină de sîrguință, tot ce-am construit noi bine.

Mitocănia care a învățat să se îmbrace cu straie croite în liniștea bibliotecilor e un soi de răzbunare perversă. Credem că o idioțenie plină de răutate, dar spusă într-un anumit fel, scapă de lestul resentimentului, dacă pornește pe o alee discursivă pavată cu ironie sau cu un anumit fel de umor, pe care-l considerăm de soi. Dăm lecții aspre, din ipostaza de zîne neîntinate sau din cea de nihilist afanisit.