Am citit cartea scrisa de Malala, cea mai tanara castigatoare a unui premiu Nobel pentru pace. Am citit-o si am fost surprinsa de gestul de neconceput al unui om ce crede in Dumnezeu. Un Dumnezeu care, indiferent cum se numeste, propovaduieste bunatatea intre semeni.

Am terminat de citit cartea luni, 05.01.2015. Miercuri, 07.01.2015 s-a intamplat... ceva de neimaginat. La Paris. Si atunci mi-am amintit de paragraful acesta din cartea Malalei, referitor la exercitiile facute in scoli de catre refugiati:
<< Copiii din taberele de refugiati chiar studiau dupa niste manuale tiparite de o universitate americana, in care aritmetica de baza era predata folosind termeni militari. Contineau exemple ca: "Daca dintre 10 necredinciosi rusi 5 sunt ucisi de un musulman, mai raman doar 5" sau "15 gloante - 10 gloante = 5 gloante". >>
Malala mi-a mai amintit un lucru:
"Noi, oamenii, nu pricepem cat de mare este Dumnezeu. Ne-a dat o minte extraordinara si o inima sensibila. Ne-a binecuvintat cu doua buze cu care sa vorbim si sa ne exprimam sentimentele, cu doi ochi cu care sa vedem lumea plina de culori si frumusete, cu doua picioare cu care sa mergem pe drumul vietii, cu doua maini cu care sa facem treaba, cu un nas care simte toate parfumurile minunate si cu doua urechi cu care sa auzim cuvinte de dragoste. Asa cum am constatat eu de cand nu mai auzeam cu o ureche, nu ne dam seama de cat de multa putere sta in fiecare organ de simt pana cand nu ne pierdem unul."
In opinia mea, noi, oamenii... ar trebui sa petrecem cat mai mult timp alaturi de cei dragi pentru ca apoi sa nu regretam alegerile facute...

Be always informed about my activity by subscribing to my posts!