Pe-alee-n faţa
mea…
Pe-alee-n faţa mea – un
porumbel.
Descins din albăstrimi, ca
Sfântul Duh.
Un mesager de raze şi de
puf,
Chemându-mă, din lume, către
El.
O clipă a durat. Sau nici
atât.
S-a revelat o clipă Cel
Ascuns.
Dar, cât a fost, a fost
îndeajuns
Să-mi smulgă laţul morţii de la
gât.
Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi
flori. Şi-un cer
În care urbea-ntreagă se
topea.
Sorbeam adânc. Eram. Şi El
era.
Şi-aştept să vină iar de
nicăieri.
Eugen
Dorcescu
(Poem din volumul Sub cerul
genezei,
Timișoara: Ed. Mirton,
2017)
