Notă asupra
ediției
Citind poezia lui Eugen
Dorcescu, parcurgând exegeza şi
cunoscând îndeaproape Omul, am
realizat că mă aflu în faţa
unui Poet metafizic, pentru care
„Nimic nu e aicea! Totu-i
peste...” – înţelegându-se prin
„tot” substanţa şi sensul,
inaccesibile cunoaşterii pe
orizontală. „Totu-i peste”, adică
dincolo de aparenţe, într-un
univers plămădit din imanenţe
şi transcendenţe, seducător, dar
şi apăsător, prin misteru-i
infinit. Căutând, pe cale
intuitivă, dar şi livrescă, esenţa
acestui mister abisal, Eugen
Dorcescu îşi struneşte instinctul
artistic după reperele deduse
din studiul sistematic al
Bibliei,
„Carte a cărţilor”, purtătoare a Cuvântului lui
Dumnezeu.
Creştinismul şi religiile
orientale converg în ideea că adevărul
ultim este de natură spirituală,
deschizând orizonturi
nebănuite pentru a facilita
întrezărirea, dar şi ocultarea lui.
Exprimându-se fie din
perspectiva asocierii marilor elanuri
spirituale, fie într-un context
de apartenenţă la creştinism,
Eugen Dorcescu creează într-o
lume în care Dumnezeu
există, este ubicuu,
atotputernic şi etern. Cu asemenea
convingeri, îşi pune în lucrare
darul de har, scriind prin
raportare permanentă la Marele
Creator şi la acel illo
tempore al
Creaţiei. De altfel, nu numai antologia,
sugestiv
intitulată, în acest
sens, Sub cerul Genezei, nu doar
întreaga
lirică dorcesciană, ci Poetul
însuşi, vorbind cu naturaleţe
despre diferenţă şi
universalitate, vizează, mai subtil sau
mai tranşant, evidenţierea
rolului transcendenţei şi al
omniprezenţei Divinului în
săvârşirea actului artistic
original, deci individualizator,
dar şi a marii arte, în general.
Prezenta antologie conţine 70 de
poeme, ilustrând, cu
precădere, modul cum Poetul
abordează metafizic viaţa şi
creaţia, interesat de ceea ce au
ele superior, propulsor, apt
să susţină verticala axiologică.
Trăirea sa mistică survine
datorită unei cunoaşteri adânci
– şi mereu aprofundate – a
Sfintelor
Scripturi, iar finalităţile creative sunt,
concomitent,
spirituale şi
estetice.
În selectarea poemelor n-am
întâmpinat nicio dificultate,
dată fiind omogenitatea
semiotică şi valorică a operei
dorcesciene, bazată pe
principiul guvernării Spiritului
Absolut asupra tuturor datelor
existenţei. Antologia, care se
compune, de fapt, din 91 de
texte lirice (întrucât Hallelu
Yah
are 8 părţi, iar
Sub cerul Genezei, poemul-axă, 15),
cuprinde
poeme solemne, care aduc în
dezbatere, în lumina divină,
temele existenţiale ce l-au
preocupat pe Eugen Dorcescu în
ultimele patru decenii de
creaţie. Am început selecţia de la
volumul Desen în
galben (1978) şi am consultat, în
scopul
prezentei antologări, toate
volumele apărute de atunci,
până la Elegiile
de la Carani, cel publicat anul acesta.
Numai
şase texte dintre cele alese nu
fac parte şi din antologia
Nirvana. Cea mai frumoasă
poezie (2015). Prologul şi
epilogul
actualei colecţii aparţin şi
antologiei Biblice
(2003),
reprezentând
texte originale, pe care Poetul
le-a conceput pentru
a încadra stihuirile psalmilor,
pildelor, Ecclesiastului şi
Rugăciunii
regelui Manase.
De aceea, am decis ca ele să
îndeplinească
aceeaşi funcţie de încadrare şi
pentru creaţia originală
pe teme similare celor expuse
în Biblice. Poezia
În clopot
de-ntuneric...
a fost extrasă din ciclul Pontica,
aparţinând
volumului Desen
în galben (1978), iar poemele
Triada, În
faţa
casei...
şi Ioanitul au fost preluate
din cel mai recent volum
de versuri al lui Eugen
Dorcescu, Elegiile de la Carani
(2017).
În cazul celorlaltor poeme,
noutatea faţă de modul cum
sunt prezentate în volume, sau
în antologia din 2015,
constă în faptul că aici toate
piesele sunt intitulate, având
deci statutul unor poeme de
sine-stătătoare. În variantele
anterioare, aceste texte erau,
în general, numerotate, constituind
părţi ale unor poeme ample (cum
este cel intitulat
chiar Elegiile
de la Carani, din volumul omonim,
2017),
uneori echivalente cu un volum
(Elegii – 2003, Moartea
tatălui –
2005, Drumul spre Tenerife – 2009, Elegiile
de la Bad
Hofgastein –
2010, Nirvana – 2014). Cele
mai multe titluri
reprezintă fragmente din poeme
şi, de aceea, sunt însoţite
de puncte de suspensie, aşa cum
prevăd normele de
punctuaţie în vigoare. De
exemplu, titlurile coincid cu
primul vers (În
clopot de-ntuneric..., Aici punem
punct...,
Casa
mea e o insulă
pustie..., În sufletu-mi nocturn
şi luminos...,
Venim, Doamne,
venim... etc.) sau cu secvenţa iniţială
din
acesta (Sătul de
cărţi..., Copacii înfloriţi...,
Pe-alee-n faţa
mea..., Degetul lui
Dumnezeu..., Din când în când..., Începe-o
zi
frumoasă...
etc.) ori sunt alcătuite din primele versuri
ale
unor poeme
(Într-o încăpere slab
luminată..., Cum umbli
tu
prin văile
acele?...). Mai rar, titlul este identic cu
ultimele
versuri (Tatăl,
Fiul şi Mama) sau cu versul final al
poemului
(Numai Tatăl nu
este..., Pe a razelor
targă...), ori cu prima
(Numai
Duhul...) sau cu ultima secvenţă din versul final
(O
zi..., Profilul
acela...). Atunci când poemele selectate
aveau
titluri în
Nirvana. Cea mai frumoasă poezie
(2015),
am
păstrat în această antologie
titlurile stabilite atunci
(Psalm,
Hallelu Yah, El hombre de
cenizas, Ecclesiast, Sub cerul Genezei,
Duminica Tomii, Absenţa,
Heiligenblut), respectiv
subtitlul
Adam, dat
epilogului din volumul Elegiile de la
Bad
Hofgastein
(2010). Aşa se explică faptul că anumite
titluri,
corespunzătoare unor poezii din
volumul Drumul spre
Tenerife
(2009), sunt scrise şi aici cu iniţială
minusculă
(cântec de
călătorie, cântec miezonoptic), pentru a
respecta
modernitatea redactării lor
iniţiale. Din acelaşi motiv, al
fidelităţii faţă de titlurile
originare, cu care s-au şi impus în
istoria literară unele poeme, am
introdus textele Triada
şi
Ioanitul, cu
titlurile din volumul sursă, Elegiile de la
Carani.
În alte câteva situaţii, am
propus titluri care se degajau
proeminent din mesajul poetic,
obţinând, pentru aceasta,
consimţământul autorului
(Acela care e...,
Obrazul
Miriamei..., Olar
divin..., Acvila duhului...,
Tălpile munţilor...,
Fiinţa, Tenerife..., Pe
Wasserfallgasse..., Mama şi Mama
etc.).
Poemele reunite în
antologia Sub cerul Genezei au
forţa şi
măreţia unor psalmi, strecuraţi
de Poet în volumele
publicate înainte de 1989,
distribuiţi apoi, în număr mai
mare, în poziţii-cheie, în
volumele apărute după Revoluţie,
în epoca în care Eugen Dorcescu
şi-a scris cărţile „Paradisului
său lăuntric”. Aceste poezii se
pun reciproc în relief şi
oglindesc, laolaltă, un parcurs
de excepţie, acoperind patru
decenii de viaţă şi de creaţie,
în spiritul valorilor creştine.
Aşa cum se poate lesne observa,
Eugen Dorcescu nu tratează
cu ostentaţie teme biblice şi
nici nu îşi caută neapărat
surse de inspiraţie în textul
biblic. Referinţele directe sau
aluziile la Divinitate, la
biserică, la personaje şi simboluri
creştine, citatele sau
parafrazările unor enunţuri fundamentale
din Sfintele
Scripturi, relatarea participărilor
la
slujbe şi ritualuri ortodoxe
reflectă, cu prisosinţă, adevărul
că Poetul timişorean şi-a
deschis fiinţa pentru Cuvântul lui
Dumnezeu, a trăit cu convingere,
cu dragoste şi cu rafinament
artistic în lumea destinată lui,
vegheată în
permanenţă de „Cel Sfânt”. L-a
slujit în poezie, făcându-şi,
astfel, datoria faţă de „Acela
care e...”, cu onoarea cu care
bătrânul cavaler ioanit şi-a dat
viaţa, pentru „Împăratul”
său şi al tuturor, pe câmpul de
luptă. Poetul este una cu
Ioanitul. De aceea, „pune jos
condeiul laic”, înaintând pe
calea prorocirii, în lumea
aceasta şi în cea care îi va urma.
„Totu-i
peste!”
Tema poeziei lui Eugen
Dorcescu nu este religia, ci Ființa.
Mirela-Ioana
Borchin
Timișoara, 28 august
2017.
