SEMINŢE DE
DUMINICA
Cartea: GNOZE ŞI
DESCOPERIRI , 2010, colecţia Noua Provincia
Corvina.
Autorul: Eugen
Evu.
Editura: „Pro-Isis”–
Asociaţie, cu sediul în Orăştie.
Moto-ul cărţii: „Dacă nu ar
fi fost dictatură, multă lume şi multe biografii nu ar fi fost atât
de nenorocite şi toată ţara asta n-ar fi fost aşa de nenorocită cum
este…” – Herta Muller, Premiul Nobel pentru
literatură, 2009.
Scriitorul Eugen Evu înţelege să
se identifice cu mărturia Hertei Muller pentru că destinele par a
fi fost aceleaşi, destine de scriitor într-o lume în mişcare,
acidă, care fuge de cultură şi tânjeşte după cultură la modul
inconştient, are nevoie de cultură pentru a ieşi la loc
larg.
În mod cert, cartea are ca temă
cunoaşterea şi autocunoaşterea, scriitorul ca antenă, ca instrument
de sondare aruncat în valurile lumii, ale
creaţiei.
Creaţia reflectă divinitatea şi
de aici importanţa temei. Tensiunea temei. Misterul
temei.
Eugen Evu a scris eseuri în care
a căutat să-şi depăşească limitele scrierilor sale. A luat în
serios rolul de scrib la Castel. Castelul Hunedoarei. Scrib
în căutarea unei patrii care să-l accepte şi să-l creadă. Ajuns la
vârsta matură a creaţiei, retras la Hunedoara între cei patru
pereţi, cu fereastră şi uşă, cu tablouri şi cărţi, cu acces la
internet şi la prieteni şi duşmani, el s-a lăsat
cucerit de idee. De gând. De obsesie. De revelaţia limitată a
omului dar ancorată în revelaţia nelimitată a
divinităţii.
E multă seriozitate în aceste
poeseuri. E şi umor, puţină tristeţe şi forţa de a depăşi
barierele lumii care l-au prins ca într-o scoică ce îşi iveşte
perla în carnea ei translucidă - scribul de serviciu în plină
trecere de la un ev la altul.
Format să scrie pe hârtia albă,
un pericol pentru societatea ceauşistă, Evu s-a trezit brusc în
talazul informaţional generat de internet, de presă, de
televiziune, de zvon, de propagandă, de
manipulare.
Poetul rezistă manipulării. Se
luptă cu manipularea, tânjeşte după libertate. Trupul nu-l
lasă, are tendinţa degradării, dar poartă între petalele de carne
spiritul.
Scrierile sunt la limita
eseului, a poeziei, a poveştii, a zicerii, vers retezat, vers
elaborat, cunoaştere de zi şi de noapte. Această posibilitate
nelimitată pentru scriitor l-a făcut să creadă
că orice temă este accesibilă poeseului. Nu are complexul
temei.
Deci, Eugen Evu scrie
poeseuri. Citind cartea descoperi definiţia, e stilul său de
singuratic. De om care aparent s-a ratat datorită manipulărilor
fostei securităţi ceauşiste care i-a
instrumentat dosar de potrivnic al sistemului, însă scriitorul nu a
putut fi şi duşman al neamului
său.
Nu ar fi putut să se autorateze.
De aici identificarea cu Herta Muller, scriitor de origine română.
Destinul însă l-a închis la Hunedoara şi l-a deschis spre opera sa.
L-a împins să scrie. Până la boală. Până la obsesie. Preocuparea de
bază a poetului este relaţia sa cu Dumnezeu, aşa cum îl înţelege .
Încearcă să lupte, să se revolte, se vrea liber. Poeseurile îi dau
ocazia să-i ia revanşa, se consideră doar o sursă melodioasă, spic
a luminii, unda, arma care taie necunoaşterea.
Eugen Evu îşi ia libertatea de a
începe cu o pagină din cele 500 ale dosarului său instrumentat de
securitate. I se pare relevant să sublinieze că suferinţa l-a
copleşit. Suferinţa i-a pus temele pe
tavă.
Suferinţa la purificat şi l-a
îmbolnăvit.
Presiunea i-a adus revelaţia.
L-a obligat să cunoască adevărul din spatele
sângelui.
Autorul se revoltă pe scriitorul
de Bucureşti, de Dâmboviţa, care se joacă de-a temele în timp de
viaţa e tema principală. Aparent izolat în provincie, ca modă la
români, Eugen Evu reuşeşte să se detaşeze de modele trecătoare ale
celor de la centru. Acceptă să fie el centru, acceptă cunoaştere
crudă, dureroasă. „ Lumea e un bordel” – definiţia aceasta
îl revoltă pe scriitorul de la Hunedoara, dar e o definiţie uzitată
de oamenii la modă, de la centru. Ei nu văd, nu
suferă.
Lecturile zilnice îi oferă tema:
ateism vs. teism, adică poţi zice om fără Dumnezeu, dar asta
înseamnă şi Dumnezeu fără om.
Globalizarea e o temă abruptă, e
cu ighemonikon, numele românilor au ceva din suferinţa
ocupaţiei, cuvintele limbii române par a o lua razna sub fostele
ocupaţii, scriitorul e îndulcit cu dor de moarte, iar actul
scrierii zilnice e un ritual de purificare.
Dincolo de simpla zicere,
cuvintele au sensuri adânci, rezonează în sufletul autorului, îl
scriu cu fiecare literă. Cunoaşterea de fiecare zi îi permite
omului să devină ceva multa mai adânc, universul
este plurivers, apar marile spaime,
alienările.
Eugen Evu scrie: „
Inteligenţa umanului pare a fi reminiscenţă telepatică, eventual
a unei specii antediluviene, a omului adamic, despre care mitologia
afirmă că avea o durată de viaţă şi capacitate înnăscute, mult
superioare. „ În acele vremuri vechi, scrierea era apanajul
doar a iniţiaţilor, aceasta pare rădăcina scrisului la adevăratul
scriitor.
O temă importantă pentru autor
este cunoaşterea prin poezie. Şi-o asumă. O aplică. Devine prin
poezie. Viaţa e un fenomen deoprezent. În noi pulsează
holograma eternităţii. Problemele miturilor nedezlegate
devin presante în contemporan sub impresia imediată a filozofiei
moderne ajutată de ştiinţă. Sinapsele se dezvoltă, reflectă
interconexiunile existente în lumea reală. E un Cod a lui
Dumnezeu – codul Fiului Omului …
Poeseurile
au titluri care devin idee sub ger, idee care arde în ger:
Lumea ca Om şi Omul ca Lume. Omul care scrie. Răspunsuri
fulgurate. Adaos, ca naos. Vânătorul vânat. Sezonul de vânătoare la
umbre colorate. Continua înnoire. Epidemia de subcultură. Jurnalul
fractaliei. Matricea.
Autorul se redescoperă în alţi
scriitori şi este apreciat în Italia unde a fost publicat intens şi
premiat. Mai mult decât în România. E un fel de recompensă a
fostului imperiu pentru coloniile care dau culoare Europei.
Prezenţa scrierilor lui Eugen Evu în Germania e o realitate,
cultura europeană îi asimilează ca făcând parte din sistemul de
valori a celor care cunosc. Au revelaţii, suferă. Destinul unui
poet ca Cezar Ivănescu îl intrigă şi îl afectează la modul
personal. Se simte dator celor care l-au tradus precum poetei Elena
Daniela Sgondea din Orăştie, sau Mariana Zavati Gardner din
UK. Se întoarce la cântec şi redescoperă că în
tinereţe a cântat în trupa Canon de Hunedoara, a scris
versuri, a pus pasiune. Tinereţea era un fel de cunoaştere prin
orbirea ei.
Temele poeseurilorsunt
temele veacului în care trăim: „A suporta/că frumuseţea ta/Este
comoara unor orbi/”
Prin această carte poetul Eugen
Evu îşi devoalează armătura care stă în spatele
poemelor sale, a cărţilor sale. Armătura care
ţine zidirea să nu cadă. Cititorul leneş şi comod nu va avea
răbdare cu poeseurile. Cel care vrea să cunoască va dori să
ştie în ce măsură amprenta divină s-a lăsat în opera unui scriitor,
redactor la o revistă zbuciumată, cu titlu relevant: „Nova
Provincia Corvina”.
Cine va citit cartea va
descoperi un autor puţin comod, dar proaspăt, deşi uneori se joacă
de-a ideea şi este empiric, brutal şi franc, dar corect cu destinul
său. Nu iartă dacă gândul îi dă dreptate. Uneori greşeşte deoarece
nu tot ce poate scrie un poet este opera sa, dar are dreptate când
lumea are nevoie să citească, iar cineva să scrie, chiar cu unele
cuvinte inventate, născute, dincolo de dicţionar, pentru a lărgi
viziunea.
Eseul dedicat celor care trăiesc
ceea ce scriu, este unul care justifică scrisul la Castel ca
arta de a rezista eternităţii.
„Cuvintele sunt seminţe.
Memorie. Avem trei memorii: aţi observat cum omul bătrân începe să
uite pe unda scurtă, cea dobândită, cea învăţată… Dar îşi aduce
aminte pe memoria undei lungi, a copilăriei şi o viaţă pe care o
credea uitată. Apoi trece vama şi spiritul se resoarbe, trece în
altă dimensiune”.
Acesta este secretul şi misterul
scrisului, să trăieşti ceea ce scrii.
Să cunoşti.
Să ai descoperiri, să laşi semne
şi seminţe pentru ceilalţi, pentru a le da o şansă: fractalia
fractaliei …
