Constantin
STANCU
Focul
sonor
Prin volumul de versuri
Meandre - Oglinzile lui Niram, poetul
Eugen Evu ne oferă cea mai intensă carte de poezie, o carte
magmatică, esenţială, încărcată de viaţă, oglindă a vieţii,
panoramă a ideilor de carne. Apărută la Editura
Polidava din Deva, în regie proprie, la sfârşitul anului
2009, cartea este mărturia unui om folosindu-se de limbajul poetic
şi de semiotică pentru a reda sensurile adânci
ale gândului.
Limitele poeziei sunt mult
extinse, experienţa de viaţă explodează în vers, tragediile
personale sunt schimbate în cântec, descoperirile spirituale apar
ca idei care modelează conştiinţa, stilul este stilul celui care
deja ştie, deja a ajuns la liman, după faptele curgerii în meandre…
Curgerea fluviului spre mare face bucle, ocoliri, curgerea pare
sinuoasă dar este cea adevărată, nu poate fi controlată, omul
preferă linia dreaptă, Dumnezeu - meandrele pentru a dat timp apei
să ajungă în mare, pentru a ne forma răbdarea, pentru a potoli
setea atâtor animale, atâtor oameni, curgerea este clăditoare de
viaţă, la modul sublim. Scrisul lui Eugen Evu are meandre, este un
scris gladiolat, după cum au consemnat ofiţerii de
securitate în dosarele formate pe numele poetului înainte de anul
1989, dosare făcute publice de poet în numeroase prezenţe din
reviste sau jurnale… Legătura dintre titlul volumului şi expertiza
grafologică din acele dosare pare una simbolică, dar reală,
dureroasă, motiv de poezie născută din
suferinţă… Scrisul precum fluviul…
Cartea debutează cu un cuvânt
înainte scris de Linda Bastide, cunoscută personalitate de
limbă franceză din zona culturii corecte, care ne trimite la
metaforele plasticizante ale autorului, la un postmodernism
original, contradictoriu, dar plin de forţă propus şi realizat de
Eugen Evu.
Linda Bastide notează:
„Cuvintele sunt aici: eratice, palpabile, disponibile, gata de a
respira, grăbite să intre în poem”. Nota este importantă,
volumul este viu, respiră, vietate care doreşte să trăiască
în simbioză cu cititorul. Puntea este reală, cine acceptă intră în
curgerea sinuoasă a poemului, dar o curgere
adevărată…
Poetul se descoperă cu
argumentul preferat, un citat din Henry Miller, un citat
esenţial pentru un artist: „Neîntreţinut, focul pentru creaţie
duce la ghetoizarea viselor, a aspiraţiilor, la un vagabondaj
fizic. Cu toţii suntem vinovaţi de crimă, crima de-a nu trăi din
plin”.
Citatul este semnificativ,
eclatant, este motivul pentru care Eugen Evu scrie …poezie, proză,
teatru, eseu, pamflet, jurnal, revistă, scrisori publice şi
personale, declaraţii …
Există în această carte multă
iubire, acea iubire implicată, nu declarativă, o atitudine
corectă a omului cu faţa spre cer, geografia poeziei bune,
descoperirea amarului mierii, scriitorul ne sărută cu fiecare vers,
are o rezervă de duioşie pentru cei care înţeleg curgerea, depune
efortul de a auzi lumina, există o empatie, poate, personală pentru
cititor, empatie ce se naşte brusc la citirea poemului, ne invită
la vânătoare de curcubee în oglinda verde a memoriei, are o lacrimă
pentru cel care suferă, vede…
Poezia curge în volum şi temele
sunt esenţiale, ţin de viziune, de lumina care argintează fiecare
zi, deschid perspectiva asupra destinului, a predestinării de a fi
artist în timpul vieţii dăruite …
Poetul, da, poetul: „Eu sunt
o sursă melodioasă/substanţă de rezonanţă spic al luminii./Eu sunt
noaptea de fiecare zi/Arma ta care cântă sunt eu …/Clipa cât
noaptea …Unda/Cuţitul meandra anafura pâinii
…/”.
Volumul deschide
ferestrespre poezia scrierii, spre femeia iubită, spre
nesaţiul cosmic, spre bolile lumii care, paradoxal, ne împing spre
căi reale, ferestre spre colind, spre visul sinelui, curajul de a
scrie şi de a nu uita, motivaţia poeziei ca fapt de viaţă
…
Importantele descoperiri ale
ştiinţelor sau revelaţia credinţei, ori tragedia
celui care stă pe marginea istoriei, zeii care ne agresează,
modelarea gândirii poetice în tânăr sunt foarte multele argumente
ale scriitorului de a ne atrage în vâltoarea vieţii de metafore
…
Motivul râsului sănătos de om
liberat, peisajul din Ardeal, amintirea raiului peştera Geea,
efectul placebo, poetul ascuns în operă şi evadând în poem, visul
care intră în realitate cu toate metaforele … Scrierea din volum
este scurtă, luminoasă, fulger între autor şi
cititor.
Poemele s-au scuturat de zgură,
cuvinte diamantine, scriere pe zăpadă.
Prezenţa patriei, a familiei, a
cuvântului rămuros fac din volumul acesta unul actual mereu, pentru
că există tinereţe care îmbie la viaţă, ceva care s-a păstrat,
venind din vechea ştiinţă a scribilor care se detaşează până la
urmă de opera anterioară, dar o păstrează autentică prin cuvintele
scrise cu vârful inimii …
„Omul este prizonier/Propriei
sale mistificări/Reminiscenţei altoiului/Inseminat de fulgere
globulare” ( Poate că). Anonimul are importanţă
prin faptul că există, poetul vede misterele:
„Mărul pădureţ fiul
vântului/Departe-n pădure în al doilea exil/E asemeni feminităţii
cuvântului/Doar înflorit a rămas tot copil/”.
Logica zeilor se poate detecta
prin observare atentă, dar şi în ochii
femeilor.
Există un paradox
absolut: trăim murind în ochiul compus al
memoriei.
Există o muzicalitate a
versurilor, a ideilor, cu fiecare poem poetul o simte, o traduce
prin detentă, dincolo de cuvinte un trandafir între buzele iubitei,
un val care vine din magnetul acestui pământ pe care trăim
…
Aproape fiecare poem poate fi
citat, e o lecţie de voinţă poetică, poezia este ştiinţa exactă a
trecătoarelor clipe ale vieţii, argumentele vin de la sine: nu au
zburat toate cuiburile împreună cu păsările, fetele înfloresc peste
noapte de parcă natura s-ar teme de ce a fost, divinul în profan
îngenunchează, mierla – inima poetului, goliciunea templelor de
umbră, întreg misterul lumii cântă - plânge
…
„Când scrii auzi cum mori mai
suportabil/când scrii îngenunchiezi cu fruntea-n cer/Când scrii
chiar Dumnezeu e mai cantabil/Ecou se face întru adevăr./Când scrii
răbdarea nu e laşitate,/Când scrii auzi cumva încetinit/Ce aude
desfrunzirea lumii toate/Sub Arborul cel Mare, răstignit …/Când
scrii e cum ai lua din apa vie/Să-l bei, scânteietor un roi
stelar,/Bei moarte fără gust, sufletul ştie/Ce nu ştii tu, nici
îngerul barbar/Când scrii cumva gândit ca fruct de dar/Cunoaşterea
nu doare, nici îngheaţă,/Ca aurul -ngheţat de avatar/Îngreunându-şi
trecerea. Zburată/”.
Poeziile din această carte reiau
într-un fel temele preferate de Eugen Evu, dar scrierea în sine
este densă, cititorul obişnuit are nevoie de acomodare cu versul
acesta implicat în viaţa aflată în plină mişcare. Autorul a
publicat peste 40 de cărţi, ar fi nevoie de analiza unui critic
serios şi dedicat asupra operei sale, pentru cristalizarea în
conştiinţa literară a vremii a principalelor evenimente din
scrierile lui Eugen Evu, a noutăţilor aduse poeziei şi a tremurului
său pentru versul cu elice, capabil să înalţe idei, gânduri,
temeri, eliberare …Eugen Evu nu este un poet comod, opera lui
propune, afirmă, are viziune, deschide ochii, o eventuală aplecare
serioasă asupra scrierilor sale ar oferi numeroase surprize în ce
priveşte organizarea istoriei literare în compendiu
…
Unele poeme au dedicaţii, mai cu
seamă adresate unor femei care scriu la rândul lor, ori traduc
poezie în limbi accesibile pornind de la limba română, ca un fel de
compensaţie târzie pentru poetul îngropat în vers, este revanşa pe
care, inconştient, bărbatul o ia faţă de iubirea tainică din poeme
… În volum sunt incluse şi poezii scrise în limba italiană, sau
germană, ca deschidere rezonantă cu poezia altor
spaţii culturale …Această carte s-a adunat în timp, refugiat în
poezie, Eugen Evu a devenit poemul care
respiră.
„Din livezile altoite de cei
de sub deal/Le-a dus vântul în munte sămânţa/Prin pădurile reci din
bătrânul Ardeal/Meri sălbatici îşi ascund neculeşi
suferinţa/”.
Meandre este
poate cel mai energic volum de poezie scris în ultima vreme în
literatura română, proaspăt şi necesar, până la nebunie. Nebunia de
a fi poet. Zburat.
Departe de urechea criticului
blocat pe trecerea de pietoni, pierdut în traficul Capitalei, Eugen
Evu scrie poezie pur şi simplu, e o nedreptate uneori că în
provincie sunt uitaţi de maşinăria literaturii române scriitori
care aud lumina şi sunt atenţi la merii
sălbatici…
Dar timpul, ca şi râul, are
meandrele sale … scrierea e sânge şi foc sfânt,
sonor…, cum scrie poetul...
Eugen Evu,
Meandre / Oglinzile lui Niram, Deva: ed.
Polidava 2009