FORŢAREA LIMITELOR
Dincolo de anii pe care i-a numărat şi
i-a trăit pentru a fi mai înţelept cu un vers, Eugen Evu
îşi forţează limitele în creaţia sa din volumul
STĂPÂNUL JOCULUI. Această forţare de limite prin har şi prin
blândă scriere cu vârful inimii, creează o stare
de artă în mijlocul unui joc. E jocul vieţii care omoară
umbrele.
Volumul apare în colecţia „Biblioteca
Provincia Corvina”, Hunedoara, 2004, în jocul propriul al autorului
care nu a luat nimic în joacă în momentul când a trăit aceste
poeme. Și-a sumat viziunea, durerea, eșecul…
Pentru a se regăsi poetul forţează
limitele propriului timp şi a cărnii sale dureros de reală,
izbindu-se de limita intimă a limbajului, a limbii române. Din
dragoste de vers Eugen îşi iubeşte limba şi o consideră ca de
esenţă poetică, prin variantele ei de vorbire cu sufletul. Deşi
limba română, ca orice limbă are şi limite, ea este ţinutul în care
locuieşte scriitorul, este pricină de geografie a cărnii. În lipsa
unor cuvinte care se leagă exclusiv de divinitate, precum în limba
ebraică veche sau greaca veche, mai apropiate de
eden ca punct de rostire, Evu îşi redescoperă limba română proprie
şi prin vers, cea care este a tuturor.
Iată câteva provocări ale limitelor:
„geme moartea, înţelesul luminii în dorinţă, moartea plângând
îngroşa vocea cyborgului”.
Ideea se dilată
brusc în stare: „Îmi doresc să mă nasc eu pe mine/ Din moartea
care nu mai devine” (Cântec de copil stelar). Este aici
starea de întrupare a celui care idee fiind fuge de carne, trăind
în idee, adică tinderea spre kenoză, dar asta este o altă poveste
care, evident, ne depăşeşte, dar care se poate
deveni..
De remarcat căderea omului, iar din
această cădere soluţia pare a fi esenţa între adevărul biblic,
ştiinţa modernă şi arta modernă - psihofiziceanulEugen Evu
ca identitate în fruct.
Presiunea externă a realului provoacă
suferinţa, dar şi evadarea în virtual, care evadare este dureroasă:
„Devoraţi de virtual” – din poemul
Lazaretul.
Suferinţa este punctul în care poemul
se scrie prin trăire la Eugen, iar punctul de sprijin este „Nordul
inimii”. „Atemporalul din spaţii îşi va naşte, murind, adevărul”.
Calea aceasta trece prin moarte, iar virtual poetul şi-o asumă,
moare împreună cu celălalt.
Sunt versuri de o frumuseţe a
duioşiei: „Un salt de veac pe aripa unui
fluture.- O ruptură cât un fir de mătase. – Să le adaug parfumul
esenţelor subţiri. – Punţile de legătură ale fulgerelor
mentale…”.
Poemul întitulat chiar „Poem
explicit”, dezleagă puţin din trăirea poetului în profunzimea ei de
viaţă, totul tinde spre memoria luminii, care „digitalizează
astralul”.
Privind din lumina creaţiei, Eugen Evu
remarcă faptul că poetul participă la opera Devenirii Divine a
viului.
Este o icoană de vorbire în volumul
Stăpânul jocului,de esenţă creştină și sihăstrie autoimpusă,
vorbire care uneori îl depăşeşte pe
poet..
Poetul îşi regizează volumul între
citate din Scriptură, dureros de adevărate din poziţia divinului,
şi definirea prin tex literar a gândirii poetice pure la poetul
care a trecut prin iad, pentru a se adresa stăpânului
jocului.
„ Sau să pot avea alienarea iluziei
că mă pot dezvăţa de murire”
Poezia asumată poate duce la alienare,
la cădere.
Şi vorba lui Eugen Evu, doar
întrebările răspund…
Dureros de durerea celui care cade,
poemul Transplantconstată compatibilitatea, poate
ştiinţifică, dintre carnea porcului şi carnea omului ce permite
transplantul de organe de la animal la om, ca mod de existenţă în
realul contemporan. Durerea pare cu atât mai mare cu cât carnea,
sau trupul omului ar trebui să fie Templul.
„Lacrima porcului din lacrima
omului/ Oare ce vede ?”( Transplantul).
Deci Eugen Evu a
debutat în această vârsta de 60 de ani cu volumul Stăpânul
jocului, provocându-ne la întrebările paradoxale ale vieţii
noastre de zi cu zi. Jocul va continua și mai departe cu suferința
ruptă din carte…
Constantin Stancu
